Poezia – o urgență

După un prim eseu, Les Déshérités ou l’urgence de transmettre (Plon, 2015), François-Xavier Bellamy revine cu Demeure (Grasset, 2018), scris în aceeași notă polemică. Tânărul filosof și deputat european își axează discursul, cu vădite și inevitabile parti-pris-uri, pe fascinația modernității autodevoratoare, schițează o lume a stereotipului de bandă desenată, într-o interesantă consonanță cu straniul presentiment al lui Saint-Exupéry, „2 miliarde de oameni (câți vor fi fiind azi?) nu mai aud decât robotul, nu mai înțeleg decât robotul, devin roboți!“ Cartea e o interpelare a actualității (a realului), amenințat de orizontul apropiat al unei mathesis universalis, o analiză a discernământului uman ce-și refuză sieși din lașitate, inconștiență, teamă de „incorectitudine politică”, indiferență, propria luare de poziție și, deopotrivă, o încercare de a regăsi valoarea nerelativizată a realității, de a-i susține dăinuirea.

Numărul stă sub semnul echivalenței, al indistinctului, al permeabilului – al schimbului și al pieței. Realitatea nu se lasă exprimată pe de-a întregul de cifră, ea e alcătuită din ființe, obiecte, fapte, locuri și persoane care nu se pot substitui unele altora pentru că sunt unice, iar specificitatea unicului constă în imposibilitatea de a fi înscris într-o serie numerică… Nu faci colecție de prieteni, nu înlocuiești un prieten cu un altul. Și, doar dacă ignori iubirea, poveștile de dragoste ți se par la fel. Totul, tot ceea ce trăim poartă semnul excepției, la care statistica nu poate rămâne decât oarbă: chiar și locul în care stăm, casa, redusă la suprafața ei măsurabilă sau la prețul de vânzare, poate fi comparată cu oricare alta, și cu oricare alt bun de dat la troc. Dar, fiindcă păstrează amintirile intime ale unei vieți, cel mai modest cămin e un continent în sine, pe care nimic nu l-ar putea înlocui. Când îl părăsim pentru un altul, în viața noastră nu se petrece doar o schimbare oarecare: chiar dacă noua casă e mai mare, lăsăm în urmă un loc încărcat de memorie, de bucurii și de necazuri, de imagini familiare și de ritualuri instituite în timp. Nicio cifră nu e în stare să exprime ceea ce e unic în acel loc.

Ca să regăsim contactul cu propriile noastre vieți, trebuie să regăsim sensul unicității care le străbate, le însuflețește fără încetare; trebuie să regăsim sensul cuvintelor. Cuvântul e cel care exprimă specificitatea obiectului pe care îl numește, ceea ce îl distinge pe acesta în raport cu toate celelalte; spre deosebire de număr care face totul comensurabil, cuvântul exprimă incomparabilul. Nicio estimare nu poate surprinde ceea ce e de neprețuit în realitatea trăită; limbajul singur e în stare să o facă, și mai cu seamă acela care renunță din principiu la ispita dependenței de tehnica utilitară, interesată, la orice calcul asupra lucrurilor: literatura și poezia.

Să ne înțelegem: nu e vorba aici de a idolatriza litera și de a disprețui cifra. Există literatură de proastă calitate, după cum există o mulțime de calcule necesare. Dar, într-o lume dominată de omniprezența „numerizării“, digitalizării, și de diluarea cuvântului, îmi pare că adevărata urgență în politică este reînvierea limbajului: ar trebui ca împreună să regăsim sensul realului, iar acest lucru presupune să redobândim tot împreună sensul cuvintelor. Altfel spus – și, de fapt, nu e nimic abstract în această afirmație – adevărata urgență în politică este în realitate poetică.

Specificul literaturii constă în faptul că ea nu pregetă să ne pună necontenit față în față cu realul, iar acesta nu există decât în măsura în care ne opune rezistență. Uneori, cu efort, cu ingeniozitate, anumite forme de rezistență pot fi înfrânte. Altele însă sunt de neînvins; înțelepciunea miturilor, basmelor, legendelor, povestirilor, adevărul ficțiunilor plăsmuite de om nu sunt altceva decât încercarea noastră de a ne reconcilia cu o existență marcată pentru totdeauna de experiența limitelor. În varianta ei tragică sau comică, făcând apel la forța epopeei sau la mângâierea elegiei, literatura este expresia întâlnirii copleșitoare dintre voința noastră, pe de o parte, și lumea care ne stă împotrivă, libertatea celorlați ori propriile noastre slăbiciuni, pe de alta. Acesta e sensul ei profund, cel pe care îl intuiam deja în epopeea lui Ghilgameș: căutarea vieții neîngrădite, a vieții fără de moarte, a puterii absolute aici și acum, dar care nu poate duce decât la stingerea vieții însăși, muritoare, strâmtă – și, totuși, singura cu adevărat reală pe care am primit-o moștenire. Punând aceeași întrebare, sub o diversitate de forme: „Încotro, Ghilgameș?“ – Încotro? Știi tu, iubite cititor, încotro te îndrepți? Încotro ne îndreptăm cu toții? –, literatura ne întinde o mână salvatoare. O întrebare simplă – de care avem nevoie azi mai mult decât oricând – și care ne ferește să cedăm orbește fascinației instinctive pentru mișcarea continuă și promisiunile de schimbare.

Acestei fascinații nu-i putem răspunde cu o pasivitate încremenită, dimpotrivă. Ceea ce ne face imuni față de optimismul la comandă, față de entuziasmul buimac și dictatul noului, este un reflex contrar acceptării resemnate, menținerii unui statu quo – cine și-ar dori oare o astfel de alternativă? Presiunii exercitate în vederea schimbării, permutării universale, trebuie să-i dăm replica reînnoind sensul pe care-l conferim valorii lucrurilor reale. Iar din această perspectivă, literatura reprezintă răspunsul la nevoia noastră de uimire: poezia este expresia realității, ea îi revelează frumusețea. În trăirile ei cele mai simple ca și în cele esențiale, în bucurii, în discordii, în suferință chiar; în iubirea care se naște, în prag de moarte, viața merită să fie spusă, prețuită, gândită. Aceasta e menirea poeziei și, paradoxal, de aici vine și tonalitatea deseori melancolică a poemului. Literatura e conștientă de cât de fragil, de efemer e ceea ce reflectă; uimirea pe care ne face să o simțim nu e deci lipsită de nostalgie. La urma urmei, nostalgia e cel mai bun antidot împotriva optimismului năucitor al conștiinței moderne, prea sigură de izbânzile ei tehniciste. Nostalgia e doar expresia naivă a unei nestăvilite iubiri pentru real, a unei iubiri pătimașe pentru frumusețea lucrurilor, cu atât mai arzătoare cu cât e mai conștientă de vulnerabilitatea lor și de adevărul că doar pasiunea nu le poate salva.

Nostalgia nu pare compatibilă cu o epocă inovatoare și optimistă, o epocă a rupturii. Neîndoielnic, nostalgia nu ne face să privim spre viitor. Ne pregătește, însă, pentru el, ajutându-ne să recunoaștem valorile acestei lumi ce merită să fie apărate, pentru a fi transmise. Într-un text consacrat Expoziției universale (1855), Baudelaire, literatul, se oprește asupra ideii de progres – nu în sensul dezvoltării, ci în acela al unei presupuse accelerări a istoriei – ce s-ar dori adoptată: „o idee grotescă, scrie el, care a înflorit pe terenul putred al infatuării moderne, i-a scutit pe toți de orice îndatorire, a absolvit toate sufletele de responsabilitățile lor, a dezlegat toate legăturile ce sileau voința să iubească frumosul.“ Dincolo de virulența acestei critici, stăruie tristețea, disperarea poetului care vede cum lumea occidentală se lasă pradă, cu prea multă încredere, pasiunii pentru schimbare și nu mai recunoaște nicio filiație, nici măcar aceea cu lucrurile frumoase pentru care suntem răspunzători. Relația cu frumosul pe care doar experiența uimirii o poate trezi în noi, e ceea ce poezia și filozofia și-ar dori să reînvie. Or, poeziei, filozofiei nu le e dată azi decât încercarea de a sustrage lumea de sub dominația tehnicii care ar vrea să o transforme. Într-o formulă tăioasă, Baudelaire surprinde și această tensiune: „Poezia și progresul sunt doi ambițioși care se urăsc de moarte.“ Evident, avem de-a face cu o reacție excesivă, dar e la fel de adevărat că alternativa e mai de actualitate decât a fost vreodată: trăind deplina reușită a modernității – care seamănă în multe privințe cu un eșec al poeziei – putem, totuși, regăsi în strădania literelor modalitatea de a nu mai lăsa totul în stăpânirea numerelor. Putem reduce orice la permutabil, nediferențiat, înseriat, ori putem da glas din nou la ceea ce este unic și de neînlocuit; putem apăsa pe accelerație, ori putem să trăim; transmite ori transforma; discernământul ne aparține încă, iar în ceea ce-l privește, literatura are neîndoios un cuvânt de spus…

Când evocam mai sus nevoia de poezie, nu mă gândeam la forme estetice ori la reguli de versificație, ci doar la o relație specifică a poeziei cu lumea, la un anume mod de a folosi limbajul care e mai degrabă expresia dorinței de a contempla și nu de a transforma. Poate părea, deci, de mirare ca literatura să fie considerată un răspuns la problemele foarte concrete pe care le-am evocat: atitudinea, starea de spirit poetică este, în genere, percepută ca fiind lipsită de consecințe, ineficientă în plan material. Limbajul care surprinde realitatea nu adaugă nimic acestei realități. Utilizat poetic, mai cu seamă, el nu presupune acțiune, atrage doar atenția asupra realităților prezente. Și, tocmai de aceea, poezia e mai necesară ca oricând; ca să punem capăt crizei cu care ne confruntăm astăzi, trebuie să ne recâștigăm mai degrabă capacitatea de atenție decât cea de acțiune – nu pentru a opri acțiunea, ci pentru a-i da un sens proiectând-o din nou spre ceea ce merită atenție și luând aminte la ceea ce ne solicită atenția. […]

Prin urmare, efortul poetic constituie un răspuns la cea mai gravă întrebare politică a prezentului: putem accepta că a existat ceva și înainte de noi? Suntem în stare să ne asumăm moștenirea și să ne ostenim spre a o transmite? Sau vom persevera în ideea mișcării perpetue care pretinde că tot ceea ce ne-a precedat trebuie necontenit transformat, înlocuit cu ceva nou, mobil și fluid, care să corespundă întru totul și pe loc dorinței noastre?

Puterea literaturii constă în recunoașterea consistenței realității preexistente, adesea greu de suportat; este exact opusul negării ei, ordonată de obsesiile noastre tehniciste, de ideologiile momentului care au ca numitor comun – nu întâmplător – inexistența oricărui simț poetic. Pentru a apăra realitatea de resentimente, de pasiunea pentru schimbare, se impune azi un prim gest de rezistență. El este reîntoarcerea la cuvânt, la grija pentru puterea lui de a semnifica, singura în stare să redea sensul deplin aventurii care e libertatea noastră, să o întemeieze pe ceea ce dăinuie.

Traducerea în limba română de Rodica Baconsky