La ora asta confuză a unei nopți
despletindu-se lent spre o dimineață
deja înecată în scăpăratul unei
brichete aprinzând argazul
totul e posibil ai putea chiar
să dispari în cea mai însorită
amiază fără nicio explicație
cu un cuvânt sau un poem
inexistent arzând în cerul gurii
amar și o mască smulsă cu sânge
cu tot fixând cerul de pe o față
de masă neverosimil de albă
***
Orașul a încremenit sub un soare puhav ce
prevestește
atârnă bolnav de o funie nevăzută. la capătul
cartierului
într-o garsonieră umilă – ultimă tranșee inundată
de spaimă și singurătate – o tânără poetă tocmai
s-a spânzurat de propria ei poezie. acum
zâmbește
de cine știe unde ne strigă încet pe nume pe
fiecare
în parte. undeva în spațiu – nici nu se zărește –
pe ultimul
țărm: fantoma ultimului copil. în jur, doar nisip,
nisip
cât vezi cu ochii! adâncit într-o sărbătoare
enigmatică,
mâinile lui înalță fericite sub ochi cerești
neputincioși
un castel orbitor.
***
Mergeam la infinit – sau se făcea că merg –
pe aceeaşi stradă, învăluită într-un abur subțire,
era trecut de miezul nopţii, nu mai circula
nimeni în jur,
îmi auzeam limpede paşii pe trotuar, sunetul lor
ermetic,
strident, şi pâlpâia, undeva, în pieptul meu,
o teamă
nedesluşită, şi paşii, cu avertismentul lor sonor,
monoton,
multiplicau, tot mai avar, mai delirant, în aerul
nopţii,
un fel de singurătate uriaşă – între cer şi asfalt –
ca şi cum paşii pe care îi auzeam nu mai erau
ai mei,
nici eu nu mai eram al lor, devenisem un altul,
un alter ego, şi totul şi toate jur-împrejur –
blocurile-turn,
maşinile din parcări, stâlpii de înaltă tensiune,
firele
de troleibus, pisica traversând fulgerător șoseaua
– aparţineau,
deja, de o altă ambianță, extraterestră,
dintr-o cu totul altă,
necunoscută, virgină planetă şi doar
spre dimineaţă, sonoritatea,
tot mai intensă, tot mai absurdă, a paşilor,
trezit ca din vis,
mi-a amintit vag, dureros că sunt eu, că eram
eu însumi,
cel care mergea – sau se făcea că merg – la infinit
pe aceeaşi
stradă, stradelă.