Dedicată unei enigmatice Mo, care „își face unghiile de la picioare/ ridicată pe două perne“ și-i povesteș te visul cu dispărutul Clyde, amintind de nu mai puțin misterioasa Mo-wana, „negresa mea“, care îl conducea pe Marian Drăghici, în poeme le din Păhăruțul, peste Mediterana, pînă în inima Africii, cea mai recentă carte a lui Ioan Radu Văcărescu, Pescar de cuvinte (Editu ra Junimea, 2019), fixează cît se poate de limpede formula liricii sale: „Văcărescu ascunde esențialele sub o scriitură lejeră, aproape de sporovăială și-n formula orală a banalității, ca și cum poe mul n-ar fi un eveniment și-n el n-ar fi loc de nici un eveniment, nici expresiv, nici confesiv, nici spiritual“, scrie Al. Cistelecan într-o pertinentă prezentare de pe coperta a patra. În adevăr, „sporovăiala“, dialogul banal, cu replici aproape previzibile translează spre metafizic, într-un orizont al marilor teme – deznădejdea de a trăi, neliniștea de a muri, sentimentul sfîșitului, singurătatea și retragerea între contraforții ai ceea ce va fi fiind acasă –, abordate în cele 5 interogări care deschid apele pentru pescarul de cuvinte. Prima interogare, a bărbatului de către femeia sa, se petrece la „masa de sub măr“ și explorează limitele deznădejdii, ale pierderii voinței de a trăi: „dar ce făceai acolo la masa de sub măr/ în lumina galbenă a becului din lămpaș/ așezat în fotoliul de crepit de răchită/ și cu capul pe masă?/ am băut mai multe beri/ și am mîncat mere/ am fumat o jumătate de pachet de țigări/ și apoi mi-am pus capul pe masă/ pentru că eram deznădăjduit/ de ce erai deznădăjduit?/ eram așa pentru că am fost fericit la un moment dat/ și apoi totul s-a schimbat/ totul a devenit de nesuportat și nu mai voiam să trăiesc“. Bărbatul, răspunzînd femeii sale, plînge cu seva mărului, sub frunzișul acestuia, unde se despart lumile,“dulceața lumii acesteia și a celei de dincolo“ și unde se spune rugăciunea și se pomenesc cei adormiți întru Domnul („ajută-mă doamne să o mai duc încă puțin/ să-l pomenesc după lege pe fratele meu/ încovoiat în de sine/ în mărul tuturor deznădejdilor din țara veșnicei ierni“); în această simbolistică a mărului, poetul întîlnește orizontul mito-poetic românesc, în care acesta e pomul vieții, un arbore cosmic, Axis Mundi, ființa însăși identificîndu-și trupul în rădăcinile și seva „mărului nostru din grădină“: acolo e pîlpîirea încă vie, intangibilă, însă și, deci, cu atît mai tragică a trecutului înde părtat, „funebra lună de august“ și zariștea închisă a viitorului: „știu, durerea mea era atît de mare la masă sub măr/ de parcă rădăcinile mărului creșteau din creștetul meu/ și sîngele trupului lui zvîcnea intermitent în creierul meu/ iar în dreptul pieptului mi se așezase cerul negru de piatră/ iar sîngele acela era sîngele copiilor noștri/ scînteind ca un pîrîu de munte în luminiscența stelelor/ care apăreau acolo deasupra mărului/ în funebra lu nă de august;/ da, a trecut timpul fără măcar să ne dăm seama/ parcă ieri am urcat la fîntînele/ și în coliba de sub runcuri/ am băut vin de smochine și am făcut dragoste/ ca pentru o întreagă viață/ și acuma tu plîngi ca un copil deznădăjduit“.
A doua interogare, a poetului de către muza sa, într-o „după-amiază de noiembrie“ este despre neliniștea pe care o provoacă vedeniile de pe „podul ăsta de fier, zis al minciunilor“; scînteierea trecutului în secvența petrecută „în coliba de sub runcuri“, din prima interogare e aici trecutul fără con tur al vedeniilor de demult, de sub „cerul indigo al orașului meu natal“, într-o durată năruită sub valțurile timpului; „Eu îmi amin tesc acum acea vreme cînd îți vorbeam/ despre o după-amiază solară dintr-un veac trecut,/ piața de marmură colorată, umărul gol cu pielea brună/ al trecătoarei cu borul pălăriei purpurii peste față,/ priveai cu uimire umbrele mișcătoare/ pe zidul de șist roșu și calcar al catedralei/ și lumina destrămînd conturul/ în mii de petale de iriși violeți./ Iar acum stai pe podul ăsta bătut de vînt și privești/ ceața care se ridică dinspre rîul păianjenului negru,/ căluții de lemn rotindu-se în piața turnului înfipt/ în cerul noiem bric precum un creion bont,/ licorna răsfățată galopînd neistovită în nadirul orologiului atîrnat într-o/ rînă deasupra orașului,/ ca un castel de scoici se va prăbuși în vitraliile oarbe,/ ca o oră întunecată se va ridica pe cerul dimineții“. Vedeniilor de pe Podul Minciunilor li se asociază, în cea de-a treia interogare, a tatălui de către fiul său, un tragic sentiment al sfîrșitului și refugiul în lumea homerică, departele identificîndu-se aici cu laguna Voidokilia, de la poalele Munților Pylos, la malul Mării Ionice, unde fiul lui Ulise, Telemah, o va fi întîlnit pe Nausicaa; dacă prima interogare avea loc sub frunzișul mărului, pomul vieții, arborele cosmic, interogarea tatălui de către fiul său, poate, a lui Ulise de către Telemah, se petrece sub lumina „de citrin“ sau, altfel, „barbară și albastră“ a lunii: zărită în munți, „peste Puha“, luna plină este astrul malefic, aducînd „așa o sfîrșeală, un sentiment al sfîrșitului“, dar și farmecele de ursită, ale întîlnirii lui Telemah cu Nausicaa, în laguna Voidokilia și ale așteptării erosului în magia ierburilor culese pentru licoarea vrăjită: „am zărit, în prima geană de lumină a dimineții,/ buruienile vălurind într-o idee de cărăruie,/ în briza ușoară ce chiar atunci a-nceput să urce pe rîu/ spre creasta încă înzăpezită a muntelui tăcut,/ și atunci am știut că o să apari curînd/ și am întețit focul să te încălzești așa cum se cuvine/ și am adus apă din izvorul de sub pădure/ în ca na mare de tablă și am cules izmă și cimbrișor/ de pe mal pentru sfîntul ceai de dimineață“. În sfîrșit, interogarea pescarului bătrîn de către o prietenă de departe este a mucenicului singurătății, cum își spune poetul în excursie, a omului singur de la o margine de lume, trăind, în resemnare, cu tăciunii fumegînd încă din arșița timpului dispărut: „aici nu sunt decît un bărbat cu barba de culoa rea brizei/ dantelărie de fire și stropi în lumină de lună/ în bar ca împietrită/ în vîntul întețit ca la un semn/ liniștit dintr-o dată/ pacea aceea pe care atîta am așteptat-o/ cu ochii ficși/ spre căile întortocheate și nebănuite ale peștilor/ printre ancorele de piatră măcinate de sare“.
Împortant e să te întorci acasă, scrie Ioan Radu Văcărescu în ultima interogare, la echinocțiul de martie, proiectînd geneza poemelor din ultimele două secvențe ale cărții, Albastru de noiembrie și Ritm șchiop; din laguna de la poa lele Munților Pylos și dintre vedeniile de pe Podul Minciunilor, poetul (re)găsește geografia orașului, a spațiului său ființial, încrustînd litere pe parcelele de aer din „parcul subarini“, traversat de „pîrîul trinkvasser“, pe „strada moldovei“ unde timpul „se dă înapoi“ ori „sus pe dealul Jelna la marginea poligonului militar“, în cartierul mărginaș de la răsărit, coborînd pe „scara aurarilor“, în obor, nu departe de „noul magazin hornbach“, Piața Mare, Casa Frieda și „boema muribundă sibiană“, pe Corso, cu istorii care au fost și cu altele, care nu s-au întîmplat încă, Strada Luptei și crîșma Doi Colonei: Sibiul lui Ioan Radu Văcărescu este unul rein ventat de bărbatul răspunzînd femeii sale de la masa de sub măr, în neliniștea, spaima, coșmarul deznădejdii: „stau singur la masa de la marginea terasei/ la casa frieda ca de obicei strada mare/ e plină de mese scaune oameni copertine/ de-atîtea ori am reinventat orașul roșu dintre nuferi/ ce suflet frumos spuneau ce transfigura re a clipei/ fotografii atemporale/ nostalgii/ nevroze paradisuri îngropate nostradamus/ din sibiu cum zicea horia gârbea undeva/ in terogări retorice/ nimeni nu mai știe nimic de mine/ îl las acum doar baltă/ ars pe dinăuntru și pe dinafară/ de aerul puturos al unui oraș ajuns muzeul stafiilor/ și cu ochii încețoșați de roiuri le/ de turiști somnambuli spînzurați în poziții nefirești/ de fu niile negre în care și-au atîrnat/ aparatele fotografice“ (sibiu). Vegheat de Angolina care „doarme covrig sus pe canapea“ și de Clyde care „doarme în curtea lui de sub pruni“, însoțit de Mo care îi povestește visele cu cîinele, ipostază a lui Dumnezeu însuși („cum, dumnezeu e cîine?/ da, dumnezeu e cîine/ clyde al nostru?/ și să știi că dumnezeu e un suflet de cîine/ obișnuit și modest/ ca ori care altul/ pentru că știe să plîngă cu umilință/ așa cum plîngem toți atunci cînd am înțeles“, cum se scrie în prima interogare) sau a soarelui („marele cîine al universului“, cum se spune în așa ar trebui să fie), poetul (se pe)trece în figura omului obosit, sfîrșit, adunînd semnele senectuții în „veșnica înserare de la tîmple“, cu sîngele bolborosind „doar în piciorul stîng“ și cu un corb alb zăcîndu-i în piept, încercînd să reunească jumătățile – luceafărul de dimineață și luceafărul de seară, albul și negrul de pe fața pi sicii, peisajul dezolant al unui sat unde „au rămas doar morții/ singuri în cimitir“ și vremea „smirdarilor înfloriți“ de pe Munte le Negoiu, cu crucea argintie de brad „unde se ridică muntele gîrbovei“ și cu toiegele cioplite din tisele „pădurii hercinice“ din „curmătura măgurii pustii“ –, să refacă pe Unu, într-o nouă geneză, căutînd/ așteptînd dragostea, ca în acest antologic autoportret: „spintecat în două jumătăți perfect egale/ dacă cineva ar privi trupul din față/ iar acesta ar fi transparent/ ar vedea că o jumă tate e de os și de carne/ prin care curge mohorît sîngele melanco liei/ iar cealaltă jumătate e trunchi de mesteacăn/ din inima căru ia pulsează o sevă dulce-amăruie/ ce inefabilă tăietură între chi pul întunecat/ de care nu mi-e drag decît atîta de rar/ și cel de verde lumină de care mi-e teamă/ ce scenariu de film mut împărțit perfect/ pe din două cu un personaj jumătate însîngerat/ jumătate plutind într-o căldare de rouă“.
Poemele lui Ioan Radu Văcărescu din Pescar de cuvinte sunt de citit la vremea melancoliei, semnul dis tinctiv al liricii unuia dintre poeții remarcabili ai gene rației ‘80.
Ioan Holban