(continuare din numărul trecut
Takis Papatzonis (1895-1976) face inclusiv o analiză a epitafului de pe mormîntul mavrocordățesc, fiind poate singurul scriitor care se oprește la toate detaliile tragicei mănăstiri. Epitaful e o replică a lamentației Sfîntului Sisoe în fața mormîntului lui… Alexandru Macedon. Cum Papatzonis vizitează Văcăreștiul în 1938, scriitorul grec se lamentează doar de soarta ei de atunci care i se pare absurdă. Dacă presimte sau nu ceva din dezastrul final de mai tîrziu e greu de spus, totuși insistă pe blestemul căzut asupra lui Nicolae Mavrocordat, mort de ciumă bubonică și pe meritata pedeapsă a celor care au făcut închisoare din mănăstire.
Pașii noștri erau haotici, întunecați în mediul umbrit al mănăstirii închise, părăsite, ieșită din viața ei firească, făcută muzeu, cu elemente de descompunere și mucegai și oficiale, echivalente cu mersul mai departe al vieții el nobile din naștere, ale cărei chipuri ni s-au dezvăluit într-un mod atît de viu și de meșteșugit, oameni pe care-i socoteam cunoscuți, mers înainte al vieții ce șerpuia printre labirinturile vieții tumultoase, luptătoare, între noblețe, supunere și ură, ca să ajungă acolo unde și noi am ajuns cu pașii noștri, la acest sfîrșit definitiv, la uitarea de piatră a acestui monument în care stă neclintită veșnicia într-un material cu adevărat de neatins, o marmură ale cărei frumoase fiorituri sculptate, curbele vii și agitate, toate părți ale lumii copacilor și florilor pe alocuri inserate în frunzișul sculptat de marmură, sunt mici forme clasice ale soarelui sau îngeri creștini. Au reușit să dea monumentului sfînt și întunecat înțelesul clar că acolo viața este un zbor, frumoasă și sigură, o viață de lejeritate fără piedicile și urîciunile celeilalte, celei decăzute, ce se află în afara mănăstirii și mormintelor ei.
Cum a reușit acest mormînt retras, nebăgat în seamă, așezat în întuneric în aripa din dreapta cum intri a bisericii, să fie centrul și sufletul întregii biserici, să pară a constitui singurul scop al întregii clădiri sacre, să țină împreună domnia și măreția încît să crezi că te afli în prezența regelui medieval aflat pe tronul lui? Tot așa cum epitaful înconjurat de florile paștelui și catifelele brodate de culoare violet sau trandafirie constituie în ziua Patimii centrul bisericii mute în care toți se duc, tot așa și mormîntul retras al bisericii dosite constituia cu podoabele lui de piatră și cu florile lui sculptate centrul unei lumi nelocuite, moarte, unde cu toate acestea viața în mormînt se simțea mînată de domn. Am crezut astfel că prin pașii noștri de la prima oprire pînă la a doua, le-am stat alături acestor domni din vechime ca și respectaților noștri prieteni tineri de același sînge cu noi pe întinderea drumului vieții lor ca să-i aducem pînă la tăcerea grandiosului monument.
Podoabele de piatră, trupuri răsucite, frunzișuri, inflorescențe, îngerași și amorași, toate roade ale barocului moldo-valah și ale domniei răsăritene, nu au fost unicele lucruri pe care le-am văzut pe lespedea mormîntului. Toate acestea, atît de vii totuși, se învîrteau și erau adunate în jurul a două reprezentări importante. Universul florilor și al plantelor pornea în fața altor sculpturi vioaie dominînd întreaga lespede așezată la căpătîi. Reprezentări heraldice, vulturul bizantin cu gheare puternice înfipte într-un trup de marmură și crucea dătătoare de viață în ciocul lui ascuțit, alături de capul înalt și îngust cu coarne al zimbrului Moldovei, cu ochi liniștiți și credincioși, fataliști, tunau două chipuri diferite ale aceluiași creștinism, violența nebună și privirea lucitoare foarte pătrunzătoare a șoimului, care ține în ciocul puternic crucea, așa cum fiara ține hrana foarte prețioasă și amenință cu ochi și cu unghii ascuțite, sălbatic, pe oricine îi opune rezistență și, din cealaltă parte, devoțiunea liniștită, filozofică, a zimbrului, totuși la fel de puternic cu forța așezată în coarne, ca o coroană, deasupra înțelepciunii gîndirii lui religioase. Reprezentarea nu era altceva decît o emblemă a celor două principate. Felul în care erau sculptate, coroane deschise deasupra ghirlandei de marmură din chenar, constituiau încoronarea princiară și căpătîiul întregului monument. Cu toate astea, centrul întregii opere de artă sufletești nu erau nici circumvoluțiile din sculptură, nici păsările heraldice, nici animalele și nici grandoarea. În mod înțelept domnii care considerau educația podoaba podoabelor, au păstrat locul de fală pentru gîndire, gîndirea clasicistă bizantină, așa cum întreaga existență a fanarioților a fost clasicizantă și bizantinizantă. Iubitori ai Renașterii, amestec de teologie răsăriteană cu logica clasică, armonia și reprezentarea privind lespedea nemuririi lor, au dat importanța cea mai mare reprezentării acestor virtuți, mostre ale nobleței lor, și, printre semi-barbarii de alte limbi, au răcnit grecește în sculptura pietrei, chiar dacă era înconjurată de podoabe venite din altă parte, embleme ale locului satrapiei lor.
Așadar, în centrul lespezii de mormînt, ale cărei podoabe le-am privit pînă acum, mai exista o lespede mai mică, aproape fără fiorituri, în care domina nu materialul dur, nu ambosurile impresionante, ci spiritul, scrierea de limbă, severitatea și tragismul stihuitorului, o complinire a ascensiunii noastre sufletești, întîlnirea deplină cu sufletul domnitorului, cu „schimbul de cuvinte“…
…Timpul a făcut ca albeața marmurei să fie supusă distrugerii și tot timpul a făcut ca alfabetul slavo-bizantin să fie greu de descifrat și oarecum străin. Altfel textul este literar, așezat în versuri și ținînd de sferele artei. A înaintat așa de mult de la cele sfinte ce au fost înaintea credinței noastre de suflet către lumea spiritului atinsă de noi, încît cuvintele lui sunt cuvinte ale lumii noastre și simțirile lui sunt simțirile noastre.
Ceea ce te aduce mai aproape este că nu auzi, așa cum ai aștepta, dat fiind că este vorba de o lespede de mormînt, șoapta vocii prințului mort, ci te primește cu ecoul propriei lui voci și cu răsunetul simțămintelor propriei lui conștiințe. Autorul a fost copleșit de sentimentul uman, metafizic ce se găsește în mormîntul din fața noastră în orice mormînt și, mai ales, în orice monument al unui mare om de acțiune, prin voce (pentru că scrisul de prea multă spiritualizare a devenit vocea ta) vorbești tu spectatorul mormîntului, o trecere foarte densă, care ia parte la întărirea falsului sentiment (pentru că ce altceva este falsitatea) al comunicării. Dar în loc să analizez lucruri necunoscute cititorului, să compar mai întîi textul acesta original așa cum am reușit, încetul cu încetul, să-l citesc.1
Analiza acestor versuri nu ne pune, evident, în fața vreunei complicații, vreunei dificultăți, dar oricît ar părea ele la început de lipsite de orice valoare, nu le lipsește nici arta, nici interiorizarea care se observă nu atît în formă cît mai ales în compoziție. Analiza conținutului prezintă un interes mai mare. Întîi de toate, schimbarea elementului obișnuit astfel încît prin intermediul lespezii să să exprime cel mort, să supună gîndirea privitorului din fața lui, provoacă în primul moment confuzie, conduce în mod exagerat emoția într-un fel diabolic, dacă ne putem exprima cu acest cuvînt omenesc. Dacă separi primul vers și îl pui deoparte, fără continuare, te afli în postura mai firească și oarecum originală a omului în fața mormîntului, reprezentînd concret ideea sorții noastre comune. Așadar, poate acest prim vers să servească și ca pregătire generală a pelerinului pentru cele de după moarte și, în același timp, ca introducere la inscripția funerară ce va duce încet-încet mintea și sufletul într-o dispoziție lirică, realistă, idealistă și la modul amestecat, metafizică. Într-un cuvînt toate informațiile de care avem nevoie pentru lauda și amintirea exactă a marelui dispărut. Imediat după nume și titlurile mortului vine identitatea lui importantă ca ctitor al acestei frumoase biserici demne de ideea sfîntă, luminoasă, înțeleaptă și măsurată. Apoi vin laudele față de mort și slava lui strămoșească și se termină prima jumătate a inscripției. O importanță deosebită trebuie să dau expresiei ciudate și sucite care vrea să spună ceva despre înțelepciunea mortului, aflată în paralel cu calitățile celui de sus, fără nicio urmă însă de trufie și necredință. De altfel, felul în care persoana întîi se schimă de la cel mort la cel care privește mormîntul, îndepărtează cu multă artă ideea laudei de sine ce este mai degrabă antipatică. În acest fel domnul îngropat acolo, încercăm noi să ne spunem nouă, era „oglindă a celor înțelepți prin vorbă“, adică prin intermediul vorbelor, cei înțelepți au găsit cu cale să-și oglindească idealul în persoana domnitorului.
În a doua parte a inscripției, iarăși primul vers constituie o introducere frumoasă a înmormîntării înțeleptului domnitor. Ne prezintă pentru ultima oară imaginea celui încoronat în timpul vieții nu cu coroanele pieritoare ale puterii lui mirene, ci cu podoabele nepieritoare ale muzelor și ale gloriei venite de la ele, dar ca să ne lege imediat și să ne aducă în fața imaginii celui înmormîntat acolo și încoronat de această piatră de marmură care, oricît ar fi de măreață și de bine lucrată, este un mormînt și înăuntru se află un mort. Conține un embrion de suprarealism inconștient și își află continuarea, imediat după aceste două imagini lirice, în descrierea aproape științifică a bolii care i-a adus moartea. Fără a o spune clar, de parcă nu ar îndrăzni să îi zică bolii pe nume, spectatorul înțelege și șoptește către sine că Domnul Nicolae a avut soarta dură de a muri de ciumă bubonică. Așadar acea boală a tuturor redă toată agonia îngrozitoare pe care a trecut-o înainte de a-și da sufletul. Vine în mod involuntar cumva și ideea judecății. Astfel de boli grele, astfel de lingori vin ca un blestem dumnezeiesc în opoziție cu calitatea nobilă a unui domn ce a închinat lui Dumnezeu o ctitorie atît de bogată. Vine ca o pîngărire așezarea în biserică a acestui mormînt de oficial care este totuși lăturalnic, dar constituie centrul ei spiritual. Să ne concentrăm pe însăși textul inscripției și să înmulțim șoaptele către noi înșine. Urmează teoria doliului pe care l-a provocat moartea lui în familia domnească, ca să ajungă la rugăciunea către Dumnezeu a Toate Văzătorul, să-l așeze în loc cu verdeață, conform cu textul liturgic. Inscripția ne impune două lucruri: să invidiem soarta mortului și să-i adresăm lui Dumnezeu rugămintea să-l așeze în loc cu verdeață. Vrea așadar poetul să ne convingă de calitățile excepționale și de fericirea celui mort și de sfințenia lui incontestabilă. După care trecem din nou la cultul antichității și imprimăm pe piatră acel maimactirion2 care ne duce la războiul peloponeziac. Acesta era nemuritorul Bizanț.
… Cel mort fiind atît de creștin încît să afierosească cu atîta dragoste și lux întreagă această mănăstire bogată lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lui, ce i-ar fi fost mai potrivit decît o consemnare creștină a datei. Eu personal, dacă mi s-ar fi fost dat să scriu această inscripție funerară, aș fi încercat sigur să mă plasez în atmosfera mănăstirească a împrejurimilor și a memoriei zilei, un anumit an al Profetului dacă nu greșesc. Ca o completare necesară, aș fi găsit o expresie oarecare care să aibă legătură sau o rugăciune ca să ușureze sufletul sfînt al domnitorului. Oare ce gînd întunecat l-a făcut pe poetul textului funerar să folosească această expresie căutată și forțată, nefolosită de sute de ani? Chiar și întrebuințarea scrierii grecești într-un loc românesc, însemna să condamne pierii și să izoleze monumentul gloriei celui mort, altfel decît îi fusese voința. Cel puțin lucrul acesta se justifică, domnitorul era grec și își considera grecitatea o cinste, o onoare și un semn de noblețe și pînă la urmă mulți alți greci se aflau pe vremea aceea în părțile dunărene iar mulți localnici considerau o onoare să fie parte din educația grecească. De aici, însă, pînă la a sacrifica întreg stilul bizantin datării atice, e un haos sau oricum o exagerare. Cauzele ei nu sunt atît de profunde și nici atît de extinse, precum le vedem și le simțim noi azi. Acelei iubiri de secole pentru Renaștere, ce înflăcăra spiritele atîtor bizantini și care a aprins atîtea focuri în vetrele din Occident, i se datorează această exagerare. Partea bună a marelui zel e deja un trecut revolut. Învățătura se făcuse, fructul cu toate sortimentele lui naturale și de soi s-a copt, cei orbi și-au recăpătat vederea și și-au văzut de drum înainte. Acest triumf venit din Răsărit, din trecut, succesul stîrnirii și al reluminării a emoționat, a ajuns tradiție, mobil al ambiției și, puțin cîte puțin, microb, ambiția educației clasice la bizantinii de mai tîrziu începuse să fie ușor o ambiție prostească. ….
…Cu toate acestea dacă ne-am fi ținut trează atenția ochilor, dacă am fi încercat puțin să depășim întunericul pădurii umede, am fi zărit oriunde am fi întors privirea, nenumărate cete de îngeri, patriarhi, martiri, sfinți părinți și toate scenele liniștite ale alegoriei și ale sfintei scripturi dorind să ne îmbrățișeze, să vină din toate firidele spre noi, să se apropie de noi, să ne spună și să ne asigure că acest loc izolat și necirculat este totuși biserica Domnului și constituie centrul și sufletul zonei, că a fost mănăstire binecuvîntată ce a cunoscut ceasurile și slujbele lui, unde au sunat toaca, clopotele mici și mari în curte, unde își mîncau prînzurile la masa domnească și asceți umili care au dat de mîncare pelerinilor, care au luptat pe baricade pentru credința lui Iisus Christos, care au fugit de prinți și și-au făcut-o așezarea lor. Din toate acestea doar un gust înțepat al morții grele se simțea la noi și pluteau umbre neclare, nesfîrșite care nu găseau un sfîrșit sigur și se mîhneau de nesiguranța de după moarte a norocului lor cumva trist. Sentimentul că un corn ridicat în sus fusese jelit și umilit aici, iată ce ne domină sufletul.
Nu va fi o exagerare dacă compar senzația generală pe care o dă interiorul bisericii Mănăstirii Văcărești cu reproducerea în marmură a pădurii Ulalum a lui Edgar Alan Poe. Cum acolo există celebrul mormînt, comparația este surprinzătoare. De altfel, mi-au venit pe neașteptate în gînd versurile impresionante dintr-o veche traducere a Divinei Comedii care nu știu de ce se potriveau minunat cu prezența mea acolo și nici de ce, în mod special, vechea traducere grecească și nu originalul italienesc, mie atît de bine cunoscut, mi-a adus în minte această situație. „Nell mezzo del camino“ acestea sunt versurile. Poate ciudățenia memoriei necercetate cea care a preferat să-mi aducă forma lor grecească se datorează lecturii recente din acel moment al inscripției tombale care se găsește într-o oarecare coerență lingvistică și estetică cu Dante în greacă. De ce pădure vie? Cum de persistă din clipa cînd am intrat aici această senzație de pădure? Vreau întîi de toate să cercetez în general și să găsesc o explicație satisfăcătoare, de ce se naște atît de incontestată ideea de pădure. Desigur, toate coloanele seamănă cu trunchiuri de copac. Așezarea lor regulată și sculptarea după reguli a fiecărei coloane în parte se opun dezordinii obișnuite a naturii. Mai degrabă, un pîlc de coloane poate să ne amintească de un șir de copaci sau de o pădure plantată decît de un crîng natural și sălbatic. Trebuie, așadar, ca în construcția arhitecturală pe care o vizitez să descopăr care sunt acele elemente ce dau senzația sau falsa impresie de dezordine. Nu mi-e greu să le descopăr aflîndu-mă într-o dispoziție de a înțelege cu ușurință și cu senzația ascuțită de atîtea emoții. Spațiul interior este împărțit în două locuri diferite: separația dintre nartex și naosul propriu-zis este foarte evidentă prin două elemente, întîi, prin dispoziția diferită a coloanelor și apoi, prin stilul complet diferit și dimensiunile coloanelor din nartex și a coloanelor bisericii. Aceste două elemente, împreună, sunt mai mult decît suficiente luate împreună cu clar-obscurul umed și cu amețeala mistică a vizitatorului ca să dea impresia de dezordine și de pădure naturală.
Ne mai rămîne de limpezit încă o nelămurire, cum se naște această idee de spațiu larg, fără limite, într-un loc care este mai degrabă îngust și orice altceva decît nesfîrșit. Desigur, de netrecut nu este numai locul care nu are limite, ci și acela care nu lasă să se vadă limita. Iar clar-obscurul cu coloanele rare ajută la dispariția limitelor. Secretul lărgirii spațiului, cel care crează impresia falsă a spațiului întins, ce sporește spațiul ca prin farmec, trebuie căutat mai ales în altă parte, în stilul ciudat, inedit pentru mine, al coloanelor din nartex. Stil de coloană pe care nu l-am întîlnit niciodată înainte de a vizita România și care în România, dimpotrivă, este foarte obișnuit. După ce am întîlnit acest stil, nu am încetat să întreb și să cercetez despre natura lui. Nimeni însă nu mi-a dat vreo informație sigură și fiecare găsea un răspuns neclar și vag, mereu altul și totdeauna nesatisfăcător pentru setea mea de frumos și pentru curiozitatea mea. Nu m-am mulțumit cu întrebările. M-am hotărît să mă adresez și manualelor menite să îndrepte problemele și să îi lumineze pe cititori. În privința întrebărilor fără rost, recunosc că așteptam oarecum neclaritatea răspunsurilor, este îngrozitor cîtă necunoaștere domnește în lume față de lucrurile palpabile și cîtă indiferență și superficialitate datorate în timpurile noastre faptului că lumea se preocupă de fapte zilnice și de catastrofe. Dar tăcerea paralelă a eseurilor de specialitate m-a surprins și m-am văzut în fața nevoii de a rezolva o problemă în plus, și anume cărui fapt i se datorează această necuvîntare. Să descriu, totuși, genul de coloană din nartex, cea care m-a impresionat atît de mult, după care voi încerca, singur și fără ajutor, să ajung la concluzii la care au ajuns simțurile mele, indiferent cît de lipsită de argumente s-ar presupune că este. Un stilobat pătrat drept, de o înălțime foarte mică, de cel mult zece centimetri, susține baza coloanei, constituită din doi tamburi, unul deasupra celuilalt. Tamburul de jos este cel mai mare, cu o înălțime de aproximativ un metru și cu o rază mai mare decît raza coloanei. Tamburul de sus are o înălțime mult mai mică, o treime sau o pătrime din tamburul de jos și aceeași rază cu corpul ca atare al coloanei. Ambii tamburi au podoabe bogate, extraordinare, ghirlande sculptate și împodobite. Întregul bazei, fără nici o urmă de îndoială, constituie unul dintre variatele aspecte ale barocului, ale unui baroc îmbogățit cu ținuta răsăriteană și slavă, domnească și liturgică. Aceiași țesătură cu mantiile grele, țesute cu aur, ale despoților și împăraților, aceiași țesătură a brocartelor de la Brusa și Damasc. Coloana se înalță, mai răbufnește și ghemul cochiliei din care se trag striațiile drept care coloana poartă striații rare care merg în sus. Împletirea striațiilor este atît de degajată, încît o coardă de sus pînă jos deviază foarte puțin. Ar trebui așadar ca înălțimea coloanei să fie de cinci sau de șase ori mai mare, cel puțin, pentru ca striurile să-i dea ocol. Cît despre acoperișul coloanei, cel care stîrnește cel mai puțin curiozitatea, este cunoscutul capitel doric, schimbat în decursul secolelor prin varianta romană și cele ulterioare sau, dacă doriți, prin decăderea formei sale. Ceea ce prezintă cel mai mare interes, este așezarea coloanelor între ele. Cele care sunt așezate la dreapta celui care vine, au striuri oblice de la stînga la dreapta, din interior spre exterior. Dinspre culoarul de intrare spre partea dreapta, în timp ce coloanele așezate la stînga celui care vine, au striurile de la dreapta spre stînga, adică, iarăși, dinăuntru spre afară, de la culoarul de intrare, spre partea stîngă. Această așezare a striurilor, indiferent cît de puțin oblice ar fi, lărgește spațiul, participă la fenomenul ciudat pe care l-am amintit la început, al spațiului deschis într-o manieră arhitectonică magică. Așadar, într-un fel mai grosier și mai greoi, e același lucru cu ceea ce la Parthenon face dimensiunea ușor diferită a razei fiecărei coloane. Alt loc, ambiție estetică comparabilă….
Nu mai rămîne acum decît să tragem concluziile. O judecată generală și superficială s-ar mulțumi să sublinieze că este vorba de o ciudățenie a barocului variat și nesupus, judecată care la acest grad de generalitate, este adevărată. Spre asta tind și eu. Cînd m-am uitat, însă, din nou, la această streașină orizontală în toate regiunile României, la toate bisericile din orașe și de la mănăstiri, nu m-a mai mulțumit explicația cu barocul. Cei pe care i-am întrebat, mi-au spus toți că este coloana din Templul lui Solomon. Alții, că este stil arabo-persan, alții, stil sîrbesc. Un singur lucru este sigur, este un stil special, pe care l-am numi „carpatic“ și a cărui sursă se află în barocul austriac, dar a cărui formă finală a venit în urma influențelor slave și răsăritene, totodată. Pentru că întreaga Românie este un mozaic de neamuri și limbi, tot așa și coloana locală respiră aceleași caracteristici. Din păcate, nu s-a întîmplat să știu pînă la ce limite apare acest stil. Nu-mi amintesc să-l fi văzut în Serbia sau în Ungaria. În Rusia nu am fost niciodată. Dacă aș ști limitele răspîndirii lui, aș înțelege mai multe. Am totuși bănuiala că doar în jurul Carpaților crește acest copac ciudat.
Cu povestea pădurii de coloane, îngheț descrierea Bucureștiului. Dacă descrierea a căpătat asemenea proporții, este pentru că Văcăreștiul a fost un pretext de a descifra stilul mănăstirii românești și al daniei fanariote, în general. Orice lucru își află sfîrșitul, la fel și Văcăreștiul, ca să evit să mi se spună cumva întorcînd porunca bisericii orientale cum că „au slujit idolilor și s-au smintit“3.
1 Textul, publicat în Alexandru Elian (ed.) Inscripțiile medievale ale României: Orașul București, Editura Academiei, 1965, constituie o pastișă a textului binecunoscut al Lamentației Sfîntului Sisoe în fața mormîntului lui Alexandru Macedon, regăsit în reprezentările sfîntului începînd cu sec. al XVI-lea.
2 A cincea lună a calendarului atic, corespunzînd sfîrșitului lunii noiembrie și începutului lunii decembrie.
3 Psalmul 105.36.
Traducere din greacă și prezentare de Lia Brad Chisacof