La mijlocul anilor ’20, James Joyce s-a îndepărtat de vechii prieteni americani și englezi, înlocuindu-i cu un cerc de adulatori parizieni mai tineri decât el. De Samuel Beckett, de pildă, îl despărțeau douăzeci și patru de ani, iar de ceilalți în jur de zece. Pentru amicii de pe malul Senei, spiritul de facondă, aerul natural protestatar, precum și aura deja dobândită prin publicarea lui Ulysses erau elemente care nu doar că îi atrăgeau, ci îi transformau în fanatici. Ei nu erau doar admiratori și interpreți ai cărții, ci cruciați mânați de o misie sfântă.
E cunoscută pasiunea, ba chiar fixația, Luciei Joyce față de tânărul Beckett. Acesta își petrecea multe ore în compania lui Joyce, servindu-i drept secretar particular. Amestecul Luciei în această relație profesională avea să conducă la o ruptură între cei doi:
„Situația ajunsese foarte tensionată pentru Beckett. Era terorizat de faptul că o explozie emoțională a Luciei ar fi dăunat legăturii de supremă importanță cu tatăl ei. Lucia nu era o femeie neatrăgătoare și Beckett era flatat că fiica lui Joyce îl găsea demn de interes. Dar aceste sentimente erau covârșite de spaima că o femeie pe care o considera o soră îl găsea dezirabil din punct de vedere sexual. După cum i s-a confesat unui prieten, impulsurile Luciei pentru el erau aproape incestuoase.
Între timp, în mediul cunoscuților din Paris, bârfele despre ei atinseseră paroxismul. Unii jurau chiar că Beckett o ceruse în căsătorie îngenunchind în fața ei. Alții susțineau că Beckett era îngrozit de insistențele Luciei, dar că era prea pasiv ca să le reziste și prea îngrijorat de pierderea accesului la Joyce pentru a face vreun gest ca să le oprească. Cei din al doilea grup erau mai aproape de realitate“ (Bair, 1990: 101).
Drama era amplificată de faptul că, față în față, se aflau două personalități diametral opuse. Beckett a fost întreaga lui viață un individ pasiv, amorf în chestiunile privitoare la femei. Lucia, dimpotrivă, avea un caracter plin de vioiciune, chiar exploziv. Faimoasa „muțenie“ a lui Beckett nu era de natură să rezolve conflictul. Strategia lui era așteptarea, temporizarea, amânarea unui răspuns ferm, în speranța că pasiunea incandescentă a Luciei se va stinge de la sine. Beckett era la curent cu destule alte împrejurări în care fiica lui Joyce făcuse fixații pe diverși bărbați. De data aceasta, lucrurile s-au deteriorat, și iată de ce:
„Lucia a încercat să tranșeze lucrurile invitându-l pe Beckett la prânz la un mic restaurant vizavi de grădinile Luxembourg, unde luaseră anterior cina împreună cu părinții ei. Lucia era gătită cu multă grijă, lucru care nu-i stătea în obicei. Își coafase părul pentru acea ocazie, se machiase și își cumpărase o rochie nouă.
Beckett nu voia să fie singur cu ea, așa că l-a convins pe Georges Pelorson să-l însoțească. Naivul Pelorson nu avea habar de criza pe care Beckett o anticipase și a acceptat invitația. Au așteptat-o pe Lucia în fața restaurantului și au văzut-o cum îi zâmbește lui Beckett în timp ce se apropia. Când Lucia a descoperit că el îl invitase pe Pelorson, fața i-a căzut și a început să tremure. Și-a revenit și le-a îngăduit celor doi bărbați să o conducă în restaurant, unde Beckett a așezat-o cu grijă pe banchetă, în timp ce el stătea în fața ei, alături de Pelorson“ (Bair, 1990: 100).
E greu să nu vezi în punerea în scenă mâna de viitor dramaturg a lui Beckett. Efectul a fost însă contrar celui scontat. Lucia nu și-a putut reprima dezamăgirea și disperarea. Biografa lui Beckett, Deidre Bair, redă scena cu toată cruzimea și rafinamentul psihologic de care e în stare doar o femeie atunci când își propune să discrediteze altă femeie:
„Tăcerea devenea tot mai apăsătoare. Pelorson era îngrozit s-o vadă pe Lucia privind în gol, ducând neîndemânatic din când în când câte o îmbucătură la gură. Rujul i se întinsese, pudra i se scursese, părul coafat i se destrămase. Devenise o caricatură înspăimântătoare, ca un manechin pictat lăsat în ploaie. Deși abia se atinsese de mâncare, s-a ridicat încet, ca într-o transă, apoi a ieșit grăbită din restaurant, luând-o la fugă pe stradă. Până când au plătit, dispăruse. Beckett și Pelorson s-au despărțit jenați. […]
Momentul îngrozitor, de care se temuse, a sosit, totuși. Beckett i-a spus Luciei că venea în vizită doar ca să-l vadă pe tatăl ei și că n-o mai putea întâlni. Pentru o vreme, Lucia a fost când veselă, când tristă, apoi a dat în depresie. Părinții ei erau îngroziți de ce-o să se întâmple cu ea. Nora era furioasă pe Beckett, pe care-l acuza c-a manipulat-o pe Lucia, cucerindu-i afecțiunea. Pe un ton înghețat, în care citeai furia, Joyce l-a informat pe dl. Beckett că nu mai e binevenit în casa lor și că nu dorește să-l mai vadă“ (Bair, 1990: 101).
Unele dintre delirurile Luciei au avut consecințe penibile. De pildă, mărturisirea făcută tatălui ei că se culcase cu absolut toți tinerii care veniseră să-l viziteze. Chiar după secvența trăită cu Beckett, Joyce a continuat să-i dea credit. A preferat să interzică vizitele tuturor tinerilor, inclusiv a lui Thomas McGreevy, originar din Dublin. De-o perfectă bună creștere, ba chiar de-o angelică inocență, acesta s-a declarat, pe bună dreptate, ultragiat de o astfel de acuzație.
Pe de altă parte, scrisorile Luciei, scrise cu titlu personal sau în numele tatălui ei, nu lasă să se vadă vreunul din simptomele bolii de care suferea. Rândurile ei sunt perfect logice, presărate ici-colo cu câte o grafiere eronată (de pildă, „frase“ în loc de „phrase“ , „wrightes“ în loc de „rights“ ori scrierea unor nume de populații și popoare cu literă mică „germans“, „american“, „russian“, „greek“), dar animate de un spirit alert, capabil să sesizeze nuanțele și, când era cazul, grotescul situațiilor.
Spectaculoasă e și o altă întâmplare în care pașii lui Joyce și ai lui Beckett s-au întretăiat. Cum munca la Work in Progress trena (ne aflăm în anul 1929), Joyce se mulțumea să întrețină o vastă rețea de relații, participând la evenimente și proiecte care, în alte perioade, l-ar fi lăsat indiferent. Memorabil rămâne „Déjeuner Ulysse“, organizat de Adrienne Monnier. Prilejul era dublu: sărbătorirea traducerii în franceză a romanului din 1922 și împlinirea a douăzeci și cinci de ani de la Bloomsday. Celebrarea a avut loc la Les Vaux-de-Cernay, lângă Versailles. Între participanți — încărcați în două mașini de transport cu bănci, popularele char-à-bancs — pe lângă admiratorii parizieni, câteva celebrități ale momentului sau viitoare: Samuel Beckett, Edouard Dujardin, Paul Valéry, Philippe Soupault și Jules Romains.
Într-o relatare scrisă de Joyce pentru Valéry Larbaud, la o lună după desfășurarea evenimentului, amănuntele erau încă vii și pline de suculență. Ele alcătuiesc și un tablou sui-generis al relațiilor umane dintre diverșii reprezentanți ai intelighenției pariziene:
„Cred că ai auzit despre prânzul sărbătoresc, de la care dumneata, Morel și Gilbert ați lipsit. Fusesem în seara de dinainte la teatru și până la unu noaptea la Weber și mi-a promis că va veni, dar apoi mi-a trimis o telegramă în care spunea că trebuie să-și întâlnească pupila într-o stație între Paris și Vannes. Știu că era adevărat, dar ar fi putut veni dacă ar fi făcut un efort. Nu se simte bine, trebuie să se opereze la ambele picioare, existând riscul să devină brusc imobilizat, și spune că are de gând să se retragă în insula lui din Oceanul Pacific! E destul de regretabil, nu ți se pare? E mai degrabă sălbatic, dar dacă ar fi venit poate că ar fi găsit motive de bucurie. Gide și Jaloux n-au putut participa, dar Dujardin, Valéry, Soupault și Romains au fost prezenți. Și L.P.F [Léon-Paul Forgue] a fost lângă mine. Apropo, îmi vorbea despre dumneata oarecum melancolic, întrebându-mă ce mai știu și așa mai departe, și m-a lăsat să înțeleg că deși sunteți încă supărați, felul în care vă referiți la el și la scrierile lui în public nu erau tulburate de nimic și senin apreciative. Valéry și el au vrut să țină discursuri, dar m-am opus. Englezi și americani n-au fost, cu excepția amabilei doamne care dactilografiază aceste rânduri [Helen Kastor Fleischman]. Dar au fost doi tineri irlandezi turbulenți și unul dintre ei, Beckett, al cărui eseu îl veți găsi în Exag, a sucombat sub influența berii, a vinului, a tăriilor, a aerului proaspăt, a mișcării și a societății feminine și a fost abandonat fără glorie în unul din acele palate temporare care sunt inseparabil legate de amintirea împăratului Vespasian“ (Joyce, 1966: 282-283).
Ediția în trei volume a Scrisorilor (1957-1966) lui James Joyce cenzurează numele lui Beckett, „protejându-l“ de eventuale daune de imagine. În 1966, la data apariției trilogiei epistolare joyceene, Beckett era în culmea gloriei și probabil că păstrarea numelui său ar fi putut reprezenta un afront. Ediția din 1975, Selected Letters, s-a dovedit, spre norocul istoriei (para)literare, mai puțin respectuoasă cu ilustrul scriitor, familiarizându-ne și cu acest aspect al biografiei sale. Tabloul este, chiar fără voia lui, emblematic: Beckett abandonat într-o latrină de către Joyce și companionii…
În realitate, Joyce a fost singurul membru al grupului care a manifestat înțelegere pentru „setea“ cu totul neobișnuită a lui Beckett. Pe drumul de întoarcere, viitorul mare dramaturg și prozator a cerut imperios oprirea mașinii la diverse cafenele, pentru a mai trage o dușcă. Preot el însuși al templului bachic, Joyce s-a supus de fiecare dată dorințelor însetatului scriitor. Finalmente, sub presiunea lui Paul Valéry — deja nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel — și a Adriennei Monnier, cărora le-au cedat nervii în fața insațiabilei pofte de băut a lui Beckett, tânărul irlandez a rămas în toaleta unuia dintre restaurantele unde făcuseră haltă. Ironia istoriei face ca Paul Valéry să fi fost nominalizat, în întreaga lui viață, de douăsprezece ori la Premiul Nobel. Nu l-a primit niciodată. Nu l-a primit nici Joyce, și niciunul dintre cei prezenți la faimoasa agapă. Cu o singură excepție, desigur: Samuel Beckett, laureat în 1969. Dacă ar fi știut ce renghi le va juca viitorimea, probabil că ofuscații francezi ar fi fost mai înțelegători cu mult prea-bine dispusul irlandez și nu l-ar fi lăsat de izbeliște într-un loc atât de puțin aristocratic de la marginea drumului.
____________
Bair, Deirdre, 1990 [1978]. Samuel Beckett. New York: Summit Books.
Joyce, James, 1966a. Letters. Volume II. Edited by Richard Ellmann. New York: The Viking Press.