Când, la finele secolului al XVIII-lea, în plin romantism auroral, savanții au început să perceapă ceva mai exact istoria și dimensiunile Universului, ei au rămas întâi uluiți, apoi înspăimântați: cifrele rezultate desfideau orice imaginație! Când vestea despre vârsta reală a Universului a trecut dincolo de cercul închis al savanților și a ajuns în mulțimea gânditoare, oamenii au avut de ce să se îngrozească: dimensiunile și durata în timp a ființei umane au apărut atunci în tot derizoriul lor. Milioanele de ani și distanțele în ani-lumină au strivit, pur și simplu, biata ființă umană, fir de nisip pe imensa plajă a lumii.
Că literatura și în special poezia s-au simțit datoare să reacționeze la această gravă schimbare de paradigmă, nu miră astăzi pe nimeni. Literatura e atrasă irezistibil de nefericire și de disperare. Câtă vreme liniștitoarea iluzie biblică sugerase că omul a apărut pe pământ, în chip de ființă desăvârșită, cu mai puțin de 10 000 de ani în urmă, pământenii se împăcaseră – de bine, de rău – cu cronologia general admisă. Ceea ce se întâmplase în urmă cu câteva mii de ani putea fi până la urmă înțeles și acceptat; dar cum să accepți milioanele de ani ai Universului și distanțele măsurate în ani-lumină?
Și atunci, tocmai din cauza acestei grave răsturnări a timpului, a avut loc fenomenul numit de Marcel Gauchet Le désenchantement du monde, adică scăderea și dispariția religiozității într-o atmosferă de universală tristețe. Lumea biblică semănase cât de cât cu a noastră, chiar dacă cei două mii de ani scurși modificaseră peisajul: cronologia Vechiului Testament (stranie, dar până la urmă acceptabilă) și cronologia Noului Testament (devenită familiară odată cu trecerea secolelor) apropiau totuși omul modern de eroii biblici. Făceau cu toții parte din aceeași lume.
Secole la rând cronologia biblică propusese o schemă a vieții care depășea, evident, experiența umană directă, fără a provoca însă o ruptură ontologică. Doar așa se explică de ce mitologiile clasice au supraviețuit, raționalizând existența prezentă; oamenii le-au acceptat, trăind în acord cu mesajul lor. După ce poveștile mitologice au devenit în cele din urmă literatură (odată, probabil, cu Metamorfozele ovidiene, adică în primul secol al erei noastre), poeții au continuat să brodeze pe marginea miturilor, înlocuind existențialul cu ficțiunea și cu ornamentul. Spectacolul imaginat de Ovidiu a continuat secole mai târziu, până la partea a doua din Faust-ul goetheean.
Când durata Universului a trecut de la câteva mii de ani la câteva milioane, iar distanțele interstelare au trebuit să fie notate prin cifre neverosimile, acceptarea mitologiei (fie și sub forma ei pur ficțională) a devenit imposibilă. Oamenii nu s-au mai putut nici măcar preface că iau în serios tradiționalele scheme care hrăniseră până atunci poezia, cu zei, zeițe și semizei drept eroi.
Lua sfârșit o lungă fază din istoria culturii.