Cu o morgă severă amintind de dascălii scorțoși din școlile rurale, al căror deget mustrător îi cumințea odinioară pe indisciplinații clasei, Dan Tomuleț scrie eseuri după o rețetă sobră. Cuvintele i se leagă sub o rutină binevoitoare din care intenția de a ofensa lipsește. Se simte de la o poștă că nu-i plac malițiile, sudalmele sau loviturile sub centură. Nu mi-l pot închipui intrînd în polemici futile pe seama unor chichițe la modă, cum nici nu mi-l imaginez mușcînd, cu dinți de pamfletar, din carnea adversarilor.
Bonom pînă la pragul calmului de isihie, Tomuleț împinge tonul curtenitor pînă aproape de protocolul limbajului sec, golit de țîșniri patetice. E un placid morocănos stînd cu un picior în credința creștină și cu celălalt în abstracția filosofică. Din îmbinarea celor două iese o viziune spusă în manieră uscată, autorul sufocîndu-și emoțiile sub corsetul nemilos al perorațiilor aride. E genul de erudit a cărui știință se lovește de zidul inexpresivității voite, de parcă i-ar fi teamă ca, alunecînd în tropi fistichii, să nu fie învinuit de tentative de seducție verbală.
Tocmai de aceea autorul fuge de metaforă ca de stricnină, silind fraza să înainteze în calupuri clare, ferme ca plăcile de marmură de pe trotuare. Modul acesta frust de discurs didactic cîștigă în limpezime spre a pierde în suculență, Tomuleț fiind un pedant al sintaxei concise, a cărei curgere e curățată de înfloriturile bicisnice ale voinței de stil. Tomuleț nu vrea stil, adică țîfnă originală în legarea cuvintelor, ci precizie plată, adică redarea cu șublerul a nuanțelor succinte. Are ceva dintr-un urs greoi moșmondind cu tenacitate la spargerea unui furnicar subteran. În acest caz, furnicarul stă în ghemul de obsesii din care își țese tematica volumului.
Cu un doctorat în filosofie despre Plotin, la Universitatea din Dallas, Texas, ispravă de care nu face caz din repulsie față de slava deșartă, Tomuleț privește cu ochi critic pacostele lumii moderne, adică furnicarul de plăgi contemporane. Dintre ele, cinci îl chinuiesc îndeosebi: ruptura filosofiei de teologie, penuria de spirit din civilizația actuală, tirania scientismului, divorțul teoriei de practică și, în fine, prăbușirea educației. La cît de de critic e ochiul cu care urmărește efectul celor cinci plăgi, te-ai fi așteptat la un ton acerb de diatribă aprinsă, genul de filipică îndreptată împotriva rătăciților cu patalama universitară, a căror goliciune lăuntrică a dus lumea spiritului pe marginea gropii. Cînd colo, critica de care face uz e un fel de prișniță politicoasă pusă pe fruntea filosofilor, acești filfizoni versați care nu mai văd în sensul vieții decît un prilej de scamatorie conceptuală. Tactul acesta mocăit cu care își trage de urechi vrăjmașii îl preschimbă într-un nemulțumit al cărui năduf și-l rostește în surdină, precum un misionar care, în loc să-și declame cu aplomb convingerile, le șoptește printre dinți, din frica de a nu fi greșit înțeles.
Mai mult, Tomuleț nu critică decît dacă își ia drept aliat un gînditor din istoria filosofiei: Plotin, Lucian Blaga, Michel Henry, Ivan Illich, Albert Schweizer, Dietrich Bonhoeffer sau evanghelistul Ioan. Tactica lui stă în comentariul unor idei pe care, extrăgîndu-le de la predecesori, le folosește drept proptea în desfășurarea elanului său critic. Elan care, încă o dată, nu stă în vervă, ci în claritate.
Din cele 13 eseuri din carte, 11 sunt scrise în siajul precursorilor, doar două fiind întocmite în nume propriu (Reperele unei pedagogii uitate și Reflecții asupra relației dintre teologie și filosofie), dar și atunci în maniera impersonală a vocii de cap.
Să schițez, pe urmele autorului, două din temele furnicarului de obsesii. Prima este ruperea filosofiei de teologie. Pentru Tomuleț, chiar dacă filosofia este un instrument indispensabil în cercetarea teologică, astăzi ea s-a rupt de spirit (a se înțelege că s-a înstrăinat de transcendent), devenind o disciplină atinsă de sterilitate. Un soi de batere a apei în piuă de dragul subtilităților de lexic. Filosofia e prea mult academică și prea puțin duhovnicească. Filosofii își declamă gîndurile fără să le trăiască, iar ce-i preocupă nu e luminarea semenilor, ci gimnastica țanțoșă a abstracțiilor prețioase. Cu fața întoarsă de la Dumnezeu, dar privindu-se admirativ în oglinda vanității ascunse, filosofii își ridică un soclu efemer de scheme cu care își închipuie că își clădesc posteritatea, cînd de fapt sorții unei dăinuiri postume sunt infimi. Din acest motiv, filosofia a nimerit în chesat spiritual, adică în bancrută a duhului mîntuitor. Cu vorbele autorului: „Prin refugierea ei în complicațiile abstracțiunii, filosofia a contribuit la stingerea interesului pentru temele sale, în rîndul marelui public, și a făcut lucrul acesta datorită incapacității ei de a recunoaște valoarea umană și socială a unor astfel de interese. În cămara filosofiei nu se mai găsește astăzi hrana care să poată astîmpăra foamea spirituală a omului contemporan. Din această cauză, occidentalul actual bate pragul tuturor ciudățeniilor lumii, la el acasă lipsind gîndirea care constituia altădată gloria umanității. Civilizația este mult prea grea pentru a se putea sprijini pe picioarele subțiri ale speculației conceptuale.“ (p. 62).
A doua temă este scientismul, hegemonia științei preschimbate în unic etalon al cunoașterii. Clișeul potrivit căruia nu-i adevărat decît ce-i dovedit științific e ciuca bătăii de joc a autorului. „Bătaie de joc“ e o exagerare neavenită, cu totul străină de umorile autorului. Tomuleț e incapabil de ironii, aluzii sarcastice sau răutăți jucăușe. Scrie ca un sfinx al cărui guler scrobit îi astupă apetitul ludic. Cea mai mică nesăbuință în expresie dacă i-ar scăpa, s-ar supune unei pedepse imediate, probabil rescrierea de mai multe ori a aceleiași pagini într-un jargon cît mai aseptic, despăducheat de otrăvuri insultătoare.
În ochii lui, știința nu doar că a eclipsat celelalte discipline ale spiritului – arte, filosofie, teologie, psihologie, sociologie –, dar pe deasupra a pretins ca orice formă de gîndire să-i urmeze modelul. Așa s-a ajuns ca știința să excludă din competiție orice activitate pretins cognitivă care nu îndeplinește rigoarea criteriilor impuse de ea. În plus, statutul obiectiv al cunoștințelor e atît de infailibil, încît cine aduce obiecția că, plăsmuită fiind de subiecți umani, știința nu poate fi decît activitate subiectivă, căreia atributul obiectivității nu i se potrivește deloc, cine ridică o asemenea obiecție este caterisit sub stigmat de obtuzitate retrogradă. Adevărurile științei sunt obiective și cu asta basta.
Argumentul lui Tomuleț e că tot ce-i făcut de om este fatalmente subiectiv, ceea ce înseamnă că nici un adevăr nu e obiectiv dacă vine pe calea rațiunii. Doar adevărul revelat poate fi considerat astfel: coborît dintr-o sursă neumană, el nu depinde de subiectul omenesc, deci este nesubiectiv, adică obiectiv. Aici simți vederile creștine ale autorului, Tomuleț fiind un teolog a cărui credință nu se hrănește doar din dogme, ci pe deasupra din pritocirea nuanțelor speculative. Nu întîmplător, Tomuleț pledează pentru împăcarea filosofiei cu teologia. Alt argument împotriva scientismului stă în neputința științei de a da sens vieții. Știința e lipsită de spirit și „numai un necioplit poate afirma că la început a fost materia și nu spiritul“ (p. 238). Sursa sensurilor stă în viață, atunci cînd nu stă în elementul divin, iar știința nu poate contribui la ierarhia valorică din morala sau estetica omenirii. Ca de obicei, cine nu împărtășește aceleași premise cosmice cu autorul va închide cartea cu senzația unui supărător déja-vu.
Cu toate că gîndesc la unison cu Dan Tomuleț, îi deplîng mocăiala rigidă a expresiei inerte. Un exemplu mai grăitor de cum poți anula ascuțimea unor idei din cauza secimii fără viață a buchiilor folosite numai la Andrei Marga mai pot găsi. Dan Tomuleț are miez bun și jargon livid, precum un convalescent ale cărui idei, deși îi stau pe limbă, nu le poate exprima decît în clișee anemice, fără vigoare expresivă.