Trăiesc indescriptibilul. O viziune
Drumurile se șterg sub pașii mei,
cerul devine casant,
se sparge în câteva locuri.
Prin deschizăturile absurd ivite se revarsă
valuri de tăcere grea.
E o tăcere care spune ceva
pe un ton poruncitor,
dar nu înțeleg ce spune.
Tot prin spărturile acelea
izbucnește un vânt versatil:
lingușitor la început
și neîndurător după aceea.
Mă izbește peste față,
mă rupe-n bucăți,
mă recompune altfel decât eram,
mă ia pe sus, mă duce în afara lumii știute.
Trăiesc indescriptibilul,
trăiesc anticipat, pe cont propriu, apocalipsul.
Doar eu aici
Mama mea nu mai e, a plecat.
Tatăl meu nu mai e, a plecat.
Fratele meu nu mai e, a plecat.
Doar eu aici, pribeag,
bătut de vânt,
rătăcit printre cuvinte
pe care nu sunt în stare
să le adun în propoziții.
Doar eu, neînțeles și fără să-nțeleg.
Doar eu:
visând la ei
ca la un ținut aurifer,
ca la o patrie înrourată
din care am fost izgonit.
Emoțiile
Cum stau împărătește în adâncul mării
peștii multicolori și enigmatici,
așa stau în inima mea neliniștea, îngrijorările.
Cum stau atent rânduite,
într-un biblioraft dintr-o secție de poliție,
dosarele crimelor cu autori necunoscuți,
așa stau în inima mea marile spaime.
Cum stau pe crengile portocalului din Tesalia
fructele coapte, aurii,
așa stau în inima mea bucuriile.
Cum stau globurile de sticlă în bradul de Crăciun.
Și, da, cum stau în paginile cărții versurile
nepieritoare.
Și, da, da, cum stau pe bolta cerească stelele.
Și, da, da, da, cum stau pe pereții bisericuței icoanele,
așa stau în inima mea toate aceste emoții, miriade.
E-n trupul meu eroarea, sunt slab, aproximativ,
suferind, efemer, muritor,
dar găzduiesc în mine o comoară
fără pereche,
emoțiile.
Aparat de radio care se aude tot mai încet
Într-o zi am hotărât să ne despărțim și chiar
ne-am despărțit. Noi, care eram inseparabili,
împletiți parcă definitiv,
precum tulpinile de bonsai pietrificate.
Ne-am despărțit.
Fiecare pe calea sa, fiecare
sub cerul său și pe pământul său,
ca și cum celălalt n-ar mai fi.
Au trecut ani de la ruptură. Și observ contrariat
că de-atunci, întruna, fără tine,
se luminează de ziuă mai târziu
și se întunecă mai devreme.
Salcâmul înflorește mai greu și numai pe jumătate,
e fără miros. Drumurile se rătăcesc și se-ncurcă,
bete, amnezice, mă poartă unde n-aș vrea să ajung,
iar podurile duc pe maluri absente.
Substantivele dispar subit, inexplicabil din propoziții,
făcându-le de neînțeles. Da.
Fără tine,
universul s-a stricat. Rău de tot, nu e de glumă.
Și e palid, e sleit de puteri.
Seamănă cu un aparat de radio portabil,
cu bateriile slabe, care se aude tot mai încet.
Aerul îngâna melodii în urma ei
Se mutase de vreun an la noi în oraș. Era tânără și infinit de misterioasă. Era tânără și orbitor de frumoasă. Chiar nu pricepeam cum de era atât de frumoasă: că doar avea și ea, ca noi, tot alcătuire omenească, iar oamenii, știm asta, sunt înțesați de cusururi trupești.
Uneori se plimba pe bulevard, dar nu în fiecare zi și nu la aceeași oră. Noi, puștii, așteptam ceasuri întregi, zile la rând, cu sufletul la gură, să apară, s-o privim: să ne umplem ochii cu frumusețea ei, să ni se întipărească în creier frumusețea ei, s-o păstrăm acolo veșnic, ca pe un bulgăre de aur.
Trecerea ei pe caldarâmul orășelului nostru era mai captivantă chiar și decât filmul Cavalerul Pardaillan, chiar și decât romanul Contele de Monte-Cristo. Pășea și parcă era un crin mișcător, un lac limpede de munte, un pian, aerul îngâna melodii în urma ei.
În prima vară de la sosirea ei, teii au înflorit mai repede pe unde mergea ea, iar în toamna aceea copacii și-au păstrat frunzele verzi până târziu, și iarna. Cred că avea un fel de soare mic sau un generator electric îngropat în inimă.
Eu abia așteptam să mă fac mare, ca să devin iubitul ei. Abia așteptam. N-am apucat, fiindcă, după încă vreun an, și-a luat transferul și dusă a fost.
Poveste fără sfârșit
Ni s-au încrucișat pașii într-o dimineață de vară pe strada Unirii. Și-n clipa aceea, ca-n filmul cel mai stupid și mai siropos cu putință, am simțit cum mă străfulgeră un curent electric de cea mai înaltă tensiune, supraumană. Am mai simțit și niște cătușe care m-au legat de ea. Nu se zăreau, dar erau acolo, din oțel strălucitor, de neînlăturat și mă legau de ea. Mi-am zis că totul e-o năzărire de-a mea și-am vrut s-o dau uitării. Dar n-a fost chip.
M-am pomenit că îmi apare și-mi crește în minte un magnet ciudat care m-a făcut fără de minte: căci oricât de departe s-ar fi aflat ea, magnetul acela o căuta, o găsea, o extrăgea din mulțime și o aducea la mine.
Vai, însă totul în viețile noastre ne-mpiedica, ne interzicea să fim împreună. Și atunci, ne-am confecționat niște trupuri de formă pe care le lăsam în locul nostru, ca pe niște sperietori de cârpe și paie menite să apere livada de păsările lacome. Iar noi ne vedeam în voie de magnetismul nostru, prin fel de fel de orașe străine, multicolore, scânteietoare. Înfometați unul de altul, însetați unul de altul, ne înfulecam până la ultima firimitură, ne sorbeam până la ultima picătură. Până când nu mai rămânea nimic din celălalt. Până când fiecare cu celălalt se făcea totuna.
…O, și istorioara cum s-a încheiat? mă-ntreabă cineva curios din fire.
Ei, povestea asta e fără sfârșit. E o stea care peren lucește pe boltă.
Lumea povestită de Nelu
Nelu, unchiul meu de la Cioroiași, avea două pasiuni mistuitoare: vinul și poveștile. Mergeau de minune împreună.
„Lumea nu e cum e, ci cum o povestești!”, era el convins și mi-a transmis și mie învățătura asta supremă, pe viață. Corecta cu inspirație realitatea, iar eu îl ascultam plin de-nflăcărare și de-ncredere. Era lutierul neîntrecut care ia un trunchi de molid mut și-l transformă în vioară. Era sculptorul care modelează materia până-i descoperă forma ideală. Da, el muta lumea în cuvintele sale și-i dezvăluia alt chip, cel cuvenit, găsindu-i tâlcul.
Nu dădea doi bani pe epoca în care nimerise, îi întorcea spatele plin de cutezanță. Pe drept cuvânt se purta astfel: și vremurile îi arătaseră lui atâta vrăjmășie! Comuniștii îi confiscaseră pământurile, moara, treierătoarea, caii și vitele. Îi lăsaseră doar trăsura (care, fără cai, murea încet-încet, părăsită într-un fel de garaj!) și un petec din vie, de unde ieșea vinul cu care se-ndemna la povești.
Lumea văzută de Nelu era populată de îngeri, de inorogi, de ființe cu o sută de ochi și cu câteva inimi, puternice, nu cu una singură și aceea ca vai de ea, de păsări nemaivăzute care luau pământul în gheare și-l duceau până-n locul unde soarele niciodată n-apune. Ei, apăreau și niște balauri, dar pe ăștia Nelu totdeauna reușea să-i răpună.
Oamenii puteau fi vindecați de orice beteșug și uneori, dacă meritau asta, chiar după ce închiseseră ochii erau înviați de el și trăiau veșnic. Dacă voia el, astăzi ningea și a doua zi dimineața se coceau cireșele-n pom. Iar drumurile începeau din inima lui ori a mea și ajungeau cu ușurință până în empireu.
O, Doamne, în universul acela sunt de găsit eu și astăzi, acolo îmi duc zilele, scufundat ca peștele în râul său.
Tablou de toamnă
Pendula bate stins, agale,
limbile i se mișcă încetinit,
îmbolnăvite-s rotițele sale,
acum, toamna, măsoară timpul greșit.
Verdele-n frunze întreg se irosește,
cocorii fug în depărtări de întristare,
o lacrimă, vai, umple ziua nebunește
și-n minți s-a-nfiripat ce oboseală mare,
în inimi toți avem un dor făr de hotare.
Dor de-apus, de contenire,
dor de stingere și de nefire.
Din volumul în curs de apariție la Editura Junimea
O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră –
stări. tablouri. însemnări. firimituri epice.
psalmi. Viziuni