Cronicarul și-a făcut ordine în bibliotecă și în arhiva de scrisori și mesaje, ca și în vraful de cronici apărute sub atâtea semnături despre cărțile sale. (Periodic, operațiunea aceasta este obligatorie pentru toți cei care activăm în domeniul literar, altfel riscăm să sfârșim înecați în noianul de hârtie scrisă ori în șuvoaiele care se revarsă din mediul virtual.) Ordinea în bibliotecă a însemnat și un fel de bilanț, o numărare a izbânzilor editoriale și a tipăriturilor pentru care hârtia a fost consumată inutil: astfel, cronicarul a avut parte de surprize plăcute, căci a găsit și a pus bine nu puține cărți de valoare apărute în anii din urmă și nu puține epistole ori mesaje electronice demne de istoria literară. Dar, previzibil, a trecut și prin momente de mare decepție. Un singur exemplu. A descoperit volume cu dedicație în care autorii își exprimau pe ton entuziast admirația pentru literatura sa. Erau dedicații măgulitoare pentru oricine le-ar primi și de care cronicarul uitase între timp. Apoi, a descoperit și cronici exaltat-elogioase. În fine, a dat și peste mesaje în care expeditorul își mărturisea tot așa, fără rest, fără reținere, prețuirea și respectul, dar și gratitudinea pentru sprijinul primit de la cel în cauză. Bun, și ce e rău în exprimarea bunelor sentimente, de ce să provoace dezamăgire asemenea întâmplări? În sine, faptul în mod evident nu e reprobabil. Numai că unii dintre cei care erau campioni ai ridicării în slăvi au devenit peste noapte detractori și, ca-n romanul lui Orwell, fără să stea nicio clipă pe gânduri, fără nicio strângere de inimă, ei infamează azi ceea ce lăudau ieri și au aceeași maximă determinare în voce. Sigur, sunt de plâns oamenii fără caracter de care ne lovim fără să vrem de-a lungul anilor. Și sunt de plâns cei din apropierea lor, cei care-și împart viața cu ei. Oricum, acest sindrom al talerului cu două fețe este foarte răspândit în spațiul nostru literar: o molimă care ne aduce daune greu de măsurat. E oare ceva specific în gena noastră?