„Nebunia divină“ a lui Knut Hamsun. Fluctuații în atitudinea și receptarea scriitorului norvegian

Textul de față sintetizează primul capitol al volumului The Reception of Knut Hamsun in the Romanian Cultural Printed Press from 1895 until 2016. A National and International Perspective, aflat sub tipar la Editura Didactică și Pedagogică S. A. Cartea mea reprezintă, așadar, o primă încercare de pre­zentare a receptării lui Knut Hamsun și a operei sale în presa culturală românească, din anul 1895 până în prezent. Fiind, la origine, o teză de doctorat susținută în toamna anului 2017, cercetarea a presupus o documentare riguroasă în țară și în Norvegia, sub îndrumarea profesorilor Sanda Tomescu Baciu de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Nils Magne Knutsen de la Universitatea Arctică a Norvegiei, din Tromsø. Traducerea fragmentelor selectate pentru cititorii României literare îmi aparține. (D.L.)

Opera lui Knut Hamsun, personalitatea acestuia și simpatiile politice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au generat de-a lungul vremii dezbateri intense printre savanții din majoritatea țărilor europene. Ecourile ajunse în țara noastră fiind destul de palide, credem că, pentru mulți cititori români, ar putea fi utilă o sintetizare a biografiei și a principalelor teme din creația acestui atipic autor nordic.

Knut Hamsun (1859-1952) ocupă un loc special în literatura norvegiană, dar și în cea europeană. Acest lucru se datorează îndeosebi cărților sale foarte populare și articolelor extrem de provocatoare, dar și vieții sale, ce a adunat atât glorie și faimă, cât și accente dramatice sau chiar tragice. După 1920 când i-a fost decernat Premiul Nobel, a fost elogiat de Maksim Gorki, Thomas Mann, André Gide, Bertolt Brecht, Boris Pasternak, Franz Kafka, Robert Musil și mulți alți autori de seamă, fiind considerat drept unul dintre cei mai mari scriitori europeni (Langslet 1996: 5-6; Andersen 2012: 296). După douăzeci de ani, situația se schimbase radical: a fost arestat de autoritățile norvegiene, internat într-o clinică psihiatrică și declarat o persoană ce denotă „capacități mintale îndoielnice“ (Andersen 2012: 289), într-o ultimă încercare de a-l salva ca scriitor.

Odată cu decesul lui Knut Hamsun, survenit la vârsta de 92 de ani, în 1952, s-ar fi putut crede că va fi fost îngropat și ca scriitor, însă, după numai opt ani, elita culturală din Norvegia a sărbătorit centenarul nașterii sale, act simbolic ce anunța începutul unui proces de reabilitare (Stuberg 1995: 119-120). Și publicul părea să-l fi iertat, măcar parțial, pentru poziția sa din timpul războiului.

În prezent, el este unul dintre cei mai cunoscuți autori ai Norvegiei, operele sale fiind vândute și astăzi în mii de exemplare, constituind în continuare o sursă de inspirație pentru regizorii de teatru și de film. Creațiile sale sunt dezbătute într-o serie continuă de conferințe, seminarii și festivaluri ce stau sub semnul ilustrului său nume, iar povestea vieții sale este reconstituită într-un centru Hamsun finanțat de stat, deschis în 2009 în Hamarøy, Norvegia. Interesul crescut pentru scrisul său a provocat dezbateri aprinse, fie referitoare la cărțile cei îi poartă numele, fie cu privire la opiniile politice pe care și le-a manifestat înaintea și în timpul războiului.

Fără a intra în detalii, dacă aruncăm o privire asupra receptării operei lui Knut Hamsun în presa tipărită norvegiană, putem afirma că, inițial, receptorii lui au oscilat între două atitudini diametral opuse: apreciere și respingere. Foamea (1890), romanul de debut, a fost receptat dintr-o perspectivă duală, unele recenzii evidențiindu-i noutatea, altele rămânând mai rezervate. Numeroase obiecții au fost aduse romanelor Mistere (1892) și Editorul Lynge (Editor Lynge, 1893), însă momentul de cotitură l-a reprezentat romanul Pan (1894), care s-a bucurat de recenzii pozitive. De aceeași primire entuziastă a avut parte și romanul Victoria, patru ani mai târziu. Perioada care a urmat, în care s-au publicat mai multe colecții de nuvele și de piese, a fost mai puțin prielnică. Cu toate acestea, anul 1904 a marcat o certă revenire la aprecierea artei acestui scriitor, odată cu apariția romanului Visătorii (Sværmere), inspirat din viața unui târgușor din Norvegia de Nord, roman prin intermediul căruia autorul s-a remarcat și în calitate de umorist, animând limbajul cu replici specifice acelui dialect. Timp de 15 ani, Hamsun a dus mai departe, în scrierile sale, această tendință de ilustrare a vieții din nordul Norvegiei, fapt ce a contribuit la creșterea tot mai accentuată a popularității creației sale, culminând cu Harul pământului (1917), roman ce a ocupat un loc special în mentalul norvegian, fapt confirmat în anul 1920, când Hamsun a fost răsplătit cu Premiul Nobel pentru Literatură. Deși criticii și publicul se așteptau ca scriitorul să continue cu un roman asemănător celui anterior, acesta nu s-a temut să-și surprindă cititorii cu formule noi, așa cum s-a întâmplat cu Femeile de la cișmea (Konerne ved Vandposten, 1920), un roman întâmpinat cu numeroase critici negative. Hamsun nu a reușit să își mulțumească receptorii nici prin scrierea romanului intitulat Ultimul capitol (1923), care nu s-a bucurat de o primire călduroasă, însă anul 1927 a însemnat o nouă ascensiune prin Vagabonzii (Landstrykere), cel dintâi volum al unei trilogii. Receptarea literară pozitivă s-a suprapus peste imaginea sa deja larg vehiculată în presă, Hamsun devenind cea mai mare celebritate a Norvegiei acelor vremuri.

Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial și atitudinea asumată a scriitorului, de susținere a Germaniei, au avut consecințe grave asupra procesului de receptare a întregii sale opere, imaginea lui Knut Hamsun schimbându-se dramatic: din cel mai admirat, s-a transformat în cel mai disprețuit și cel mai ridiculizat autor, dar chiar și această decădere a fost urmată de o relansare, odată cu apariția ultimei sale cărți, din 1949, intitulată Pe poteci neumblate (Paa gjengrodde Stier). Deși încă era acuzat pentru viziunile sale pro naziste, totuși, în rândul publicului revenise admirația pentru cărțile sale. Receptarea norvegiană a lui Hamsun prezintă, după cum se vede, fluctuații mari în critica literară, cu suișuri și coborâșuri vertiginoase.

De-a lungul vieții sale, Hamsun a fost un puternic susținător al pangermanismului și un oponent înverșunat al imperialismului britanic, manifestând numeroase atacuri la ceea ce el considera aspectele militante ale Imperiului Britanic la nivel mondial. În timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, Hamsun a sprijinit ocupația nazistă a țării sale printr-o serie de articole publicate în presa autohtonă, acest lucru stârnind un val de nemulțumiri împotriva sa. În prezent, dezbaterile referitoare la opera lui Hamsun sunt în continuă desfășurare. El este, probabil, cel mai controversat scriitor norvegian „clasic“ din ziarele și mass-media norvegiene (cu excepția discuțiilor literare de scurtă durată despre autori contemporani). Mai precis, în ultimul secol nu a existat nicio dezbatere reală despre Henrik Ibsen, Bjørnstjerne Bjørnson, Sigrid Undset sau despre oricare dintre celelalte figuri impunătoare din istoria literară norvegiană. De obicei, orice mic dezacord în privința acestora este dezbătut în cadrul grupurilor restrânse de specialiști, profesori sau critici literari.

Situația lui Hamsun este una total diferită: dezbaterea despre el și despre opera sa controversată durează de aproape o sută de ani și este încă destul de pătimașă, plină de atacuri virulente venite din partea ambelor tabere pro și contra scriitorului Hamsun. Mai mult decât atât, ea are un caracter cu totul diferit față de celelalte polemici literare, nerezumându-se doar la o dezbatere profesorală, elitistă, dimpotrivă, numeroase grupuri de cititori simțindu-se îndreptățiți să ia parte la discuții, tocmai fiindcă, prin lecturi pe cont propriu, au dobândit cunoștințe detaliate despre viața și cărțile conaționalului lor. Ca urmare a faptului că publicul larg manifestă un interes atât de intens pentru Hamsun și pentru problemele ridicate în cadrul dezbaterilor pe această temă, în Norvegia s-a creat o piață deschisă pentru conferințe și seminarii Hamsun (în Hamarøy, în Tromsø, în Grimstad, în Lom, uneori chiar și în Oslo). Ziarele norvegiene sunt permanent receptive la vehicularea unor noi opinii despre Hamsun, despre viziunile sale politice, despre romanele sale, despre personalitatea sa în genere. Cu alte cuvinte, Knut Hamsun și opera sa continuă să fie – în ciuda opiniilor politice pe care le-a susținut – o parte foarte incitantă și productivă a scenei literare norvegiene.

De fapt, bulversanta sa autoca ­racterizare1 este relevantă pentru a-i înfățișa caracterul proteic și luciditatea. Fiind intervievat de profesorul Langfeldt de la Clinica de Psihiatrie din Oslo, în încercarea de a fi etichetat drept labil psihic, Hamsun a răspuns dezarmant:

Profesor Langfeldt: Presupun că v-ați analizat minuțios de-a lungul vieții. Din câte observ ați fost mereu agresiv. Îmi puteți explica dacă credeți că acest lucru este ereditar sau își are originile în experiențele din timpul maturizării dumneavoastră? Totodată, am impresia că sunteți extrem de sensibil. Este adevărat? Ce alte caracteristici identificați la dumneavoastră? Sunteți suspicios? Egoist sau generos? Gelos din fire? Aveți un pronunțat spirit al corectitudinii? Sunteți logic? Emotiv sau stăpân pe sine?

Hamsun: Nu m-am analizat în alt mod decât prin aceea că în cărțile mele am creat câteva sute de personaje diferite, fiecare izvorât din mine, cu defecte și virtuți, precum toate personajele. Așa-numiții «naturaliști», Zola și cei din perioada sa, au scris despre oameni cu caracteristici dominante. Nu aveau nevoie de psihologie subtilă, toți oamenii aveau toate aceste „caracteristici dominante“ care le ghidau acțiunile. Dostoievski și mulți alții ne-au învățat ceva diferit despre ființele umane. Din momentul în care am început să scriu, nu cred că veți găsi în toată opera mea un personaj cu o singură caracteristică dominantă. Toate sunt fără așa-numitul „caracter“. Sunt scindate și fragmentate, nici bune, nici rele, ci deopotrivă și bune și rele, subtile și schimbătoare în atitudinile și în faptele lor.

Fără îndoială că și eu sunt așa. Este foarte posibil să fiu agresiv, să am în mine ceva din toate caracteristicile pe care le menționează profesorul. Sunt sensibil, suspicios, egoist, generos, gelos, inocent, logic, emotiv, stăpân pe sine. Dar nu cred că aș putea spune, în ceea ce mă privește, dacă una dintre aceste trăsături ar fi mai pronunțată decât cealaltă. În plus, sunt plin de un har care mi-a permis să-mi scriu cărțile. Dar așa ceva nu pot „analiza“. Brandes2 a numit-o „nebunie divină“. (Ferguson 1987: 398)

1 Aceasta se regăsește în materialul încă nepublicat, aflat în Arhivele Naționale din Oslo, care dețin documentele aferente examenului psihiatric și ale procesului lui Knut Hamsun dintre anii 1945-1948, citate în detaliu de biograful său, Robert Ferguson.

2 Georg Brandes (1842-1927), critic literar și estetician danez.