Plimbarea
Acum când nu putem să ne plimbăm
prin parcuri, iar cei morți nu pot răspunde
la telefon din sacii negri în care au fost
înghesuiți, mă gândesc la poetul care
se plimbase o viață întreagă în ritmul
versurilor sale, amintindu-ne fericirea
simplă a celor care se plimbă, așa cum
păsările lumii zboară, iar peștii înoată.
Marea Aralului
Lacul numit și mare, asemeni celui din
Galileia, unde pescuia Petru cu ai lui,
A secat. Valurile au fost absorbite de
bumbacul avid din miliardele de ginși
pe care-i purtăm toți, fără deosebire.
Chiar nu simțim un foșnet vag de val
seara, când îi aruncăm pe un scaun ?
Blaga la Viena
Lași Grinzingul petrecăreț și urci,
Lași Schonbrünn cu alei imperiale,
Pe jos, tu, cel mai bine te descurci,
Printre platanii care-ți ies în cale.
Viena, burgul între multe burguri,
Azi geme de soldați care vorbesc
Atâtea limbi. Un gust de struguri
Ce fierbe. Simți cum clocotesc.
Poet ce vine din Ardeal și tace,
Mai mult, dar vede dans de iele
și ghemul lumilor cum se desface,
sub Degetele afundate-n stele.
Ce forfotă-i la Curte, la Hoffburg,
În cafenelele cu schwarz și ziare,
Soldații rupți pe străzi se scurg,
Se plămădește România Mare.
O plimbare cu Lucian Blaga
1.
Semințele pe care
le-ai lăudat odată,
au încolțit din cartea
cu pagina udată
de pânze din adâncuri,
freatice izvoare,
cu gustul bun.
Te plimbi cu o nuia
vrăjită, de-alun?
Sau poate ai la tine
germanic, alpenstockul?
Roiesc din stup albine.
Brădet e în tot locul.
În Lancrăm ai izvorul,
Cetatea ta-i Sibiul.
Cetatea de scăpare.
2.
Îți murmuram poemul,
în care pui Dumbrava,
și veacul ce urma-va.
Sperai să nu te uite
stejarii ce-i fac slava.
Departe e pădurea
pe unde te plimbai,
stejarii erau tineri,
înmuguriți în mai.
3.
Sub cerul nemișcat,
păstori și zei. Măslini.
O amforă. Un teasc.
Șopârle printre spini.
Iar capre negre pasc.
Îi semeni lui Vergiliu,
urcând în zori la vie,
ieri, am văzut sigiliu
împărătesc. Ce scrie
Cezarul Augustus?
Ai lespede umbrită
de tufele de buxus.
Lucian Blaga la plimbare
1.
Din Estorilul alb, nu ai uitat havuzul,
mareele cu seara intrau și ele-n patio,
și îmbibau nisipul și-ți aiureau auzul,
fierbinte amintire, trecutului lăsați-o!
Ce statuar erai, pe-un pinten de pământ,
iar dedesubt abisul ce-și spumega siajul,
acolo la Cascais, pe promontoriul strâmt,
în ,,Boca do inferno“ vezi clar marcajul.
În grote cu licheni, gemea din greu urgia,
auzi și tu copilele Peleului și pe Medeea,
prostindu-le, urmându-i, bietele, magia?
Pluton de oceanide se-ncăierau cu Geea.
În freamătul pe care-l simți sub talpă,
Atlanticul îl simți. Parcă se ia la ceartă
cu iadul de sub stânci. Un haos luminos.
Nu tu, ci el îți scrie, pe pagina ta albă.
Cu negrele cerneli de sepii și vreun os.
Chiar dacă lumea în bucăți e spartă,
tu ai găsit, pesemne, nucleul numinos,
care ți-o adună iar. Și n-ai uitat o artă
a celor din vechime, misterios, ingeniul,
printre cutii, agrafe și sticle, pe-o plajă,
între cartoane ude se poate naște geniul,
se pot aprinde focuri cu o nestinsă vrajă.
2.
Ții minte-atelierul, acolo la Toledo,
orfevrul ce lucra-n damasquinado?,
Se-auzeau o orgă, vocile, un Credo,
dintr-o capelă. ,,Pacea lumii, ad-o!“
În caneluri, săpate fin, abilul faur
cu dalta-i mică fierul ți-l preface,
s-accepte mitic fir, subtil, de aur,
ce îți răsfață ochii și aduce pace.
Carbon, dar cât? și fier duc faima,
acelor săbii din Damasc. Ce maur
secretul lor ni l-a adus încoace?
Privind tăișul aprig, mie spaima
îmi evoca supremul ritual nipon,
cruzimea lamei fine, nemiloase,
ca un decret tiranic dat de tron
în vremea dinastiei sângeroase.
Poetul ce iubise și țara lui Da Gama,
venind din Lisabona, o fi trecut și el
pe-aici? La rare prăvălii luase seama
pe strada cu armuri, cu săbii de oțel
de cruciați, care-au supus Levantul?
O fi urcat spre Catedrală povârnișul,
Unde la multe porți aflam acantul?
Vă spun, ușor nu mi-a părut suișul.
Ajuns în catedrală, poetul adorase
Preasfinte Ostiile albe, care stau
în Ostensoriile lor, prealuminoase.
Văzuse poate franciscanul T(Tau)?
Altare și picturi făcute de El Greco,
Chiar casa pictorului pentru regi,
eu am intrat acolo. Ce-nțeleg-o
zic, e omul flacără. Arde în veci.
3.
Îl alăptară, oare, Mumele sublime,
pe minnesängerul atâtor rime?
Picior de pentametru, ca în rit,
Pune el, ferm, iar tirsul i-a-nflorit.
Ce simetrii se țes, bine ascunse,
în viața sa cu semne și cu grații,
când seve noi se zbat în frunze,
și Gemenii se simt, îmbrățișații?
În mai, când vii, te duce Domnul,
să te întinzi în patul tău de piatră,
un sarcofag roman ți-ar fi măsura.
Netulburat, îți fie, dulce, somnul,
Și nestricat de oameni sau jivine…
Tu soarelui de nu îi simți arsura,
nici razelor de lună, ca-n trecut,
la căpătâi, îți stă un vas din lut.
Vârstat cu dungi, ca pe albine,
din țările, de două ori străine.
Plin de semințe, care încolțesc
la ora rânduită, la ceasul ideal.
Nu te-a uitat Dumbrava. Cresc
stejarii tineri, se-nnoiește viul.
Clujul înalt și casa ta pe deal,
și neuitat, cu munții lui, Sibiul.