Având o prodigioasă activitate de jurnalist cultural, Lucia Negoiță publică în volum o serie din interviurile realizate cu scriitori în ultimii zece ani (cu o excepție notabilă, din deceniul postrevoluționar). Titlul inspirat, Povești de trecut vămile, se referă la trecerea granițelor dintre viață și literatură (sau invers), dar sugerează și faptul că strângerea într-o carte a efemeridelor poate reprezenta pașaportul pentru „vămile“ timpului.
Volumul este unul eteroclit. Scriitorii intervievați aparțin mai multor genuri, generații și rafturi valorice. Pentru a structura materialul, Lucia Negoiță îi împarte în două categorii: „seniorii“ și ceilalți, cei din generațiile/ promoțiile următoare (șaizeciști, optzeciști, nouăzeciști și chiar un douămiist). Povești de trecut vămile se deschide cu un dialog-document din anul 1994, transcris după o filmare (Petru Dumitriu acorda, după trei decenii și jumătate de la fuga din țară, primul său interviu unei televiziuni din Est). Autorul Cronicii de familie își toarnă cenușă în cap pentru compromisurile politico-literare cu regimul comunist, dar își găsește și justificări: „Muream de foame. La ora aceea, cântăream cu vreo treizeci de kilograme mai puțin. Eram un schelet ambulant. Făceam des pneumonii. Și atunci mi-am zis: «Mă fac frate cu dracu’ până trec puntea.» E o înțelepciune a poporului: te faci frate cu turcii, tătarii, cu rușii și pe urmă tragi o înjurătură. Asta am făcut eu. Mi-ar fi plăcut să fiu erou, dar muream sau de boală, sau la pușcărie. Eu eram mai răsărit, am atras atenția. «Ce-i cu mine, ce fac?» Astea nu sunt scuze, Doamne, ferește! Dar, în același timp, spun: am plătit cu peste treizeci de ani de exil. Acum mă simt curățat, spălat. Dacă s-ar fi putut să n-o fi făcut… dar nu se poate“. Barbu Cioculescu evocă locuri și figuri de supraviețuitori din interbelic, Cotroceniul legendar și scriitorii altei lumi, ajunse la crepuscul, întipăriți în memoria adolescentului de odinioară: „Coroanele copacilor de pe fiecare latură a bulevardului se întâlneau alcătuind o boltă de catedrală. Trecea singuratic – şi-l salutam scoţându-mi şapca de licean – poetul Adrian Maniu, care locuia încă pe strada Sf. Elefterie; trecea cu pas sfios doctorul Voiculescu, locuind de asemenea prin apropiere, pe Dr. Staicovici. Îl întovărăşisem o dată, două demoazele mergeau răsfăţat într-un joc al şoldurilor care m-a indignat. «Ce-ai cu bietele femei?», m-a întrebat cu blândeţe bătrânul. În tramvaiul 14, care trecea pe strada Carol Davila, am purtat cu Ion Barbu un mic şi de neuitat dialog – l-am mai povestit –, acolo o zăream şi pe Hortensia Papadat-Bengescu, matură, îmbătrânită. Cartierul general (al copiilor cartierului) era ultima casă de dinaintea Palatului Cotroceni, colţ cu Bulevardul Dr. Marinescu, pe al cărui gard de zid ne odihneam. În pas legănat se ivea Ion Minulescu, în drum spre foarte apropiata casă, dacă nu majestuos, Liviu Rebreanu – îi salutam respectuos. Pe zidul dinspre Dr. Turnescu al casei, în mândru stil naţional (aparţinuse prinţului Nicolae se pare, atunci devenise cămin de studente), o mână nedibace scrisese cu cărbune «Radu e tâpit» – sărind o literă. Inscripţia a rămas acolo decenii de-a rândul – semn al inerţiei timpului în Cotroceni“. Niculae Gheran, editorul lui Rebreanu, își exprimă atașamentul față de clasici și pledează pentru profesionalismul unei meserii intrate, azi, în derizoriul comercialului: „Când se va întocmi vreodată o istorie a culturii româneşti, sper să se definească perfect şi noţiunea de editor, nu totuna cu negustor de cărţi, patron de dugheană comercială, precum cele de legume şi fructe“. Foarte interesante și utile sunt amintirile unor scriitori și critici despre rolul unor cercuri literare și reviste în evoluția personală, dar și a literaturii române, în general. Aurel Rău povestește despre grupul de la „Steaua“, animat de A.E. Baconsky, iar Nicolae Oprea și Ioan Moldovan rememorează tinerețea echinoxistă. De menționat și opiniile lui Al. Cistelecan despre oportunitatea renunțării la „prejudecata criticii ca «masculinitate» eminentă“, dar și despre importanța criticii de întâmpinare, pe fondul constatării unor dezertări de pe frontul actualității ale unor tineri cu vocație critică, retrași în domeniul cercetării universitare „pe puncte“. Gabriela Melinescu aduce la lumină o imagine insolită a lui Nichita Stănescu, închis o săptămână în mansardă, fără băutură, să citească Biblia.
Se vede că Lucia Negoiță s-a documentat în privința vieții scriitorilor pe care îi chestionează, le-a citit cărțile, întrebările merg drept la țintă, dialogurile scot la iveală chei de lectură, informații despre experiențe formatoare, întâlniri memorabile, modelări literare și umane. Din acest punct de vedere, volumul Povești de trecut vămile devine o sursă istorico-literară pentru cei interesați de unul sau altul dintre numele autorilor care vorbesc despre ei înșiși ori despre lumea pe care au cunoscut-o, mai de aproape sau mai de departe.