Mă număr printre cei care cred în Lumina Învierii. În căutarea ei, stau, aproape tot timpul, cu ochii pe cer. Cu ochii minții, îndeosebi. Și ea nu întârzie niciodată să vină. O găsesc așteptându-mă în biserica pe care o port, încă de la naștere, în piept. Este cea mai încăpătoare biserică din lume. Are loc înăuntru toată dragostea cu care mă gândesc la oameni. Fiindcă de la dragoste pleacă totul. În primul și în primul rând, Învierea, de care avem nevoie chiar din timpul vieții.
Murim în fiecare zi câte puțin. Stă la îndemâna noastră, la îndemâna inimii fiecăruia dintre noi, să înviem la loc, ba chiar să înviem mai mult decât murim. Acesta este rostul luminii care coboară din cer. Și nu doar o singură dată pe an, ci mereu. Numai că nouă ni se pare, deseori, că putem trăi fără ea. Doar când vedem că începe să se întunece, fie în viața noastră, fie în viața celor apropiați, fie în lume, cum se întâmplă acum, descoperim brusc importanța luminii. Și, totodată, și pe cea a inimii, observând că e mai scurt decât ne închipuiam drumul până la ea, și că, la capătul acestui drum, e sediul dragostei, și că acolo unde e dragoste e și lumină, iar lumina înseamnă înviere. Învierea de care avem atât de mare nevoie, încă din timpul vieții. Zi de zi, mai precis.
Dar Lumina Învierii nu vine numai din cer. O putem găsi și pe pământ. Mai ales pe pământ.
Bunăoară, în cărți. Mi s-a întâmplat, dacă e să dau exemplul meu, să intru în paginile unei cărți cu sufletul întunecat și să ies de acolo încărcat de lumină. Sunt cărți ce pot face pentru suflet mai mult decât sunt în stare unele catedrale. Oricât de mari ar fi ele.
Câteodată, e de ajuns o poezie sau chiar un vers, ca să-ți simți sufletul șiroind de lumină.
Ca să-l vezi, altfel spus, pe Dumnezeu. Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba.
E obligatoriu, însă, absolut obligatoriu, să te gândești cu inima la El. Să-l privești cu ochii bisericii din piept. Altminteri, n-ai cum să vezi nevăzutul. Și să înlocuiești, văzându-l, mica moarte de fiecare zi c-o înviere mai mare decât ea.
Ne mai poate veni lumina pe care o căutăm de la zborul unei păsări, de la înflorirea unui copac, de la susurul unei amintiri, de la ochii unui om.
Toate felurile de lumină existente pe pământ sunt părți ale Luminii Învierii.
Ne-am despărțit de sărbătoarea Paștelui și, imediat după ea, de Săptămâna Luminată.
De lumină și de nevoia de lumină, care e totuna cu nevoia de Înviere, e bine să nu ne despărțim niciodată. În orice caz, nu înainte de a ne despărți de viață. Mai cu seamă, atunci.