– Ce faci, Doamnă?
– Toate merg așa cum a fost stabilit:
la început n-a fost nimicul,
apoi din nimic s-a născut Cuvântul,
apoi o grădină foarte frumoasă cu un singur om rătăcind fără griji,
era frumos și bine, dar deodată
i s-a făcut urît și din coasta lui s-a născut femeia,
nici o ispită, ci doar frumuseţe,
doar doi oameni,
priviţi de un singur ochi nevăzut,
apoi șarpele a întins mărul,
le-a plăcut,
au mușcat pînă cînd s-au iubit,
s-au înmulţit, s-au ucis,
au început să se urască de atunci până azi,
fără întrerupere,
fără regrete,
iar eu acum culeg
ceea ce ei îmi oferă cu prisosinţă
până când vor seca lacrimile
ochiului singur, iar totul va fi ca în iad –
casa în care dormi, visezi, te trezești, umbli
din baie în bucătărie, din bucătărie în sufragerie,
de acolo în balcon, unde auzi îngerii
căzînd din cer, prin preajmă
nici un umăr pe care să se așeze –
dormi, dragostea mea, dormi,
că din coasta mea te-ai născut,
în coasta mea te vei îngropa,
iar la sfârșit va fi tot nimicul.