Relația culturii noastre cu filozofia a rămas până astăzi fragmentară și foarte specială. Poeți, prozatori, comentatori eminenți de literatură, românii nu s-au interesat cu pasiune de speculația filozofică. În acest domeniu, până spre finele secolului al XIX-lea scrisul românesc înregistrase doar ecouri de natură didactică, iar lucrurile nu s-au schimbat fundamental nici în secolul următor.
Prin urmare și în secolul XX regimul filozofiei și-a păstrat la noi vechiul statut: cei câțiva autori cu vocație filozofică reală și-au scris filozofia sub semnul literarului, în pagini pe care cititorul le receptează mai degrabă drept proză de ficțiune. În perioada interbelică, regimul subaltern al filozofiei devine și mai vizibil; ar fi de ajuns să recitim cele două volume ale lui Ion Ianoși Nearta-artă, din 1982 și 1985, pentru a surprinde concret în ce măsură literatura a contaminat la noi discursul ideatic.
Fără a risca vreo apreciere de valoare, numărăm până astăzi în cultura noastră doar trei tentative de constituire a unor sisteme filozofice distincte: cel cuprins în volumele teoretice ale lui Blaga, cel al lui Mircea Florian (Recesivitatea) și cel al lui Noica (tratatul de ontologie din Devenirea întru ființă). În rest, doar tentative și fragmente.
În aceste condiții, devin extrem de prețioase pasajele filozofice interesante, schițele unor sisteme de gândire originale, paginile remarcabile consacrate vreunui concept de bază; regimul fragmentar al scrisului filozofic românesc ne obligă la concesii principiale!…
Extraordinar este însă cazul unui „filozof pur“, al filozofului ce a ieșit total și deliberat din modelul tradițional al personajului, pentru a trăi filozofia pe cont propriu: este vorba de Alexandru Dragomir, strălucitul doctorand al lui Heidegger, promisiunea numărul unu a filozofiei românești de la începutul deceniului 1940, cel care n-a mai putut, apoi n-a mai vrut să se ocupe special de filozofie. Într-un continent și într-o țară unde filozofii au fost mai degrabă profesori de filozofie, acest gânditor care a luat filozofia pe cont propriu are de ce să ne uimească.
Alexandru (Sănduc) Dragomir (1916-2002) poate fi privit drept o creație a discipolului său Gabriel Liiceanu: acesta a descoperit, după moartea filozofului, o voluminoasă arhivă manuscrisă semnată Dragomir, pe care a publicat-o ulterior sub forma a 5 volume, editate la Humanitas, între 2004 și 2010. A preluat conștient rolul lui Platon scoțându-l la lumină pe Socrate. (Comparaison n’est pas raison!). Din cele cinci cărți distincte, cred că mai ales primele două – Crase banalități metafizice (2004) și Cinci plecări din prezent (2005) – cuprind esența unei moșteniri neobișnuite.
Alexandru Dragomir a încercat să găsească „gradul zero“ al filozofiei: cum s-ar înfățișa marile probleme ale gândirii europene, din Antichitate și până astăzi, dacă ele ar fi formulate de o minte pătrunzătoare, dar care n-ar avea nici un fel de cultură de specialitate. Altfel spus, cum am putea verbaliza interogațiile ființei umane dacă facem abstracție de istoria filozofiei, ignorând răspunsurile „clasice“ pe care marii filozofi le-au dat până acum.
Fără îndoială că un asemenea proiect era în bună măsură himeric încă de la început: autorul poseda o erudiție strivitoare, citise toate marile cărți de filozofie, meditase asupra lor, așa că această întoarcere la naivitatea primordială devenea pentru el o operație extrem de grea. Pe de altă parte, doctorandul lui Heidegger se formase într-o anumită atmosferă culturală de care nu se putea detașa, oricâte eforturi de regăsire a primordialului ar fi făcut; lecturile tinereții sale îl puseseră în legătură cu fenomenologia, iar existențialismul – atunci la modă – își punea amprenta pe orice operație intelectuală.
Aceste involuntare influențe se observă și în cele mai interesante pagini din cărțile lui Alexandru Dragomir. Sfidător, autorul nu pleacă de la un concept, de la un principiu sau de la un autor pentru a filozofa, ci de la cele mai umile și mai insolite realități cotidiene. Paginile sale despre Oglindă, despre Individ, despre Greșeală, despre diferența dintre masculin și feminin, despre întrebare, despre dialog etc., etc. reprezintă tot atâtea pagini de filozofie profundă, demne de o antologie a gândirii contemporane.
Ce să mai spunem despre șocanta revizitare a capodoperei caragialiene (Fragmente dintr-o interpretare la „O scrisoare pierdută“): o întreagă filozofie existențială subreptice ghidează personajele piesei, care ies nu doar valorizate, simpatice, ci devin și mărturii ale unui comportament social etern, dincolo de momentul și de locul scrierii comediei.
Baza filozofiei existențialiste, aceea de a porni și de a ajunge la trăit, la concret, se regăsește în însemnările lui Dragomir, dacă le privim de la mare înălțime. Originalitatea lui ultimă nu rezidă în pretextele de la care pleacă, ci în dialectica cu totul personală pe care autorul a fost în stare să o pună în act. Dar orice apreciere a scrierilor lui Alexandru Dragomir nu poate fi decât fragmentară și necesită la rândul ei completări.