De multe ori mă văd în situația de-a nu ști ce să fac cu viața, altfel spus, nu mai știu să trăiesc. Pare o prostie ce spun, dar se bazează pe un sentiment acut al dezorientării, dublat însă de o luciditate de fier. Mă întreb cine sunt, dacă nu cumva sunt altul decât cel la care mă raportez, care este relația dintre identitate și alteritate, toate astea lasă impresia că ar fi mofturi, dar nu-i deloc așa. Scormonind în materialul acestor gânduri, am ajuns să cred că viața până la urmă este o succesiune de trepte pe care niciodată nu le urcăm până la capăt.
Prima o reprezintă IUBIREA DE SINE. „Victimele” ei sunt artiștii, scriitorii, într-un cuvânt, creatorii. Ei, fir-ar să fie, sunt condamnați la narcisism și, oricât ar pretinde că sunt modești, până la urmă tot își pun în față oglinda pentru a vedea cât de deștepți, de frumoși și de talentați sunt. Sincer să fiu, atitudinea aceasta mă dezgustă. Sunt și eu scriitor și fac tot ce pot pentru a fugi de o asemenea tentație. Când îmi văd câte un confrate care nu-și mai încape în piele de mândrie mi se face, pur și simplu, rău. Aș vrea să-i spun, dar mi-e teamă că va înțelege greșit mesajul: Dragul meu, dacă te uiți în oglindă, nu te speria de ziua când vei descoperi că ești o nulitate. Toți avem nevoie de un duș rece. Oricât de tare ar fi șocul, este de o mie de ori preferabil unui răsfăț continuu. Ca să învingi așadar iubirea de sine ai nevoie de o atitudine contrară. Altfel spus, iubirea de sine trebuie înlocuită de URA DE SINE, haine de soi, cum ar zice franțuzul. Ura de sine e necesară întrucât ne supune unui exercițiu teribil de autoflagelare. Ce să facem ca să anihilăm tirania eului? Îl flagelăm, îl biciuim, îl mortificăm. Așadar, nu te mai iubi, urăște-te! Afirmă că ești cel mai netrebnic de pe pământ și că în tine colcăie toți viermii imposturii, că până acum nu ai făcut decât să minți și să te minți, că tot ce ai făcut nu are pic de valoare, iar laudele primite sunt la rândul lor nesincere! După o asemenea îmbăiere în acid vei ieși purificat, chiar dacă la început te vei îngrozi de cum arăți.
Iubirea de sine a fost, cred, specifică epocii clasice. Pe vremea aceea autorii se răsfățau pe ei înșiși, își închipuiau că au atins forma perfectă și deci se pot admira la nesfârșit. Această adorație de sine a fost însă aspru sancționată. Romantismul și tot ce i-a urmat au destabilizat o epocă ce părea fără de moarte. Au fost veritabile rebeliuni față de perfecțiunea autodeclarată. Dezordinea a luat locul ordinii. Estetica urâtului s-a impus realizând ruptura dintre frumosul natural și frumosul artistic. Așa că e legitim să ne întrebăm unde ne aflăm acum. Mi-e teamă că postmodernismul impune o nouă epocă a iubirii de sine. Autorii postmoderni pun în evidență o suficiență care pe cei mereu neîmpăcați cu ei înșiși îi scoate din minți. Dar, pe de altă parte, tot postmodernii știu că o revoltă de anvergura aceleia care a răsturnat clasicismul nu mai poate avea loc. Lumea a ingerat prea multe toxine pentru a nu-și fi creat anticorpi. Postmodernii sunt de aceea cei mai imunizați autori din istoria culturii. Nu ai ce să le faci, nu le poți lua din față oglinda în care nu încetează să se admire, narcisismul lor este doctrină împietrită. Și totuși… Sunt chiar imuni la ura de sine? Nu se vor trezi oare din hipnoză? Nu văd mai departe de orizontul sufocant al propriului eu?
Cred că nu și tocmai de aceea e necesară o altă soluție: UITAREA DE SINE. Ura, e clar, nu mai dă rezultate. Eul postmodern poartă mănuși de oțel. Sub falsa aparență a laxității și permeabilității ochiul său vigilent nu doarme. Revoltații vor fi sugrumați ca niște pui de găină. Dictatorul nu are milă față de aceia care atentează la confortul său. Tocmai de aceea ura trebuie înlocuită de uitare. Nu mai recurgem la negări disperate, propunem o altă metodă pentru a neutraliza iubirea de sine. În acest caz oglinda pe care autorul și-o va pune în față nu-i va mai reflecta chipul infatuat, excitat, desfătat sau… mutilat. Logic ar fi să arate profilul unui om smerit, dar poate fi mult mai mult de atât. Scriitorul care s-a uitat pe sine ajunge astfel plămădit din cu totul alt aluat decât confrații săi. Nu mai răspunde la stimuli obișnuiți. De aceea și vine întrebarea: Cum va scrie el? Este de fapt o întrebare care mă frământă aproape zilnic.
Știu că iubirea este uitare de sine. Când te afli în fața persoanei iubite identitatea ta suferă modificări decisive. Tu nu mai ești tu, ești ea. Nu-ți mai aparții și ai intrat în sufletul aceleia pe care o iubești. La nivel spiritual lucrurile stau la fel. Intri în Hristos și Hristos intră în tine. Marii mistici, ca și marii îndrăgostiți, trăiesc asemenea clipe uimitoare de contopire cu persoana adorată. Marii iconari de asemenea, când au zămislit chipul Domnului, se uitaseră pe sine. Eul tiranic a murit. Egolatria despotică nu mai are ce căuta într-o ființă înduhovnicită. Chiar și ura de sine purificatoare se vede inutilă. Aceasta este ultima treaptă spre care orice scriitor serios trebuie să aspire. Dacă nu aspiră și nici măcar nu-și pune problema e un biet șarlatan. Va prospera pe pământ, dar nu va fi cruțat de ziua când oglinda în care o viață s-a desfătat îl va trăda și-i va arăta propriul chip hidos. Apără-l, Doamne, de ziua aceea sau ajută-l să reziste! Rezistând, va vedea din nou oglinda curată. Astfel vin întrebările: Cum va scrie, ce va scrie, va mai scrie scriitorul care s-a uitat pe sine? I-am dat exemplu pe iconari. Oare asumarea acestei trepte presupune neapărat revenirea la o artă eminamente sacră? Dar ce mai poate însemna arta sacră în ziua de azi? E limpede că nu poate fi realizată cu mijloacele specifice Evului Mediu bunăoară. Atunci? Nu știu să răspund, știu să întreb. Răspunsul poate să vină însă de la acela care într-adevăr a ajuns acolo. Eu nu am cum să ajung. Dar rămas la poale, și tot e ceva. De aici pot vedea înălțimea amețitoare a treptei care, ca un altar, îi ține în palma ei pe aceia care au reușit să se uite pe sine. Nu știu ce fac ei acolo, nici nu știu dacă e cineva acolo sus… Probabil că o să mor cu viziunea acestei înălțimi și cu o frustrare beatifică. The rest is silence...