Operele celor care s-au opus regimului imperial la Roma sau au fost suspectați de nostalgii republicane nu au avut prea multe șanse de a supraviețui persecuțiilor declanșate împotriva autorilor. Analele lui Tacit înfățișează o astfel de victimă, istoricul Cremutius Cordus (IV 34-35). Contemporan cu Tiberius, acesta a fost învinovățit în 25 de către Satrius Secundus și Pinarius Natta „de o nouă nelegiuire și de care atunci se auzea pentru întâia oară“, crima de lezmaiestate comisă prin publicarea unor anale unde, „după ce-l proslăvea pe Brutus, îl numea pe Cassius cel din urmă dintre romani“ (traducere de Andrei Marin). De fapt, ar fi vorba de o încălcare a vechii lex maiestatis din vremea republicii care sancționa acțiunile dăunătoare pentru măreția și demnitatea poporului roman, formulare vagă exploatată, de pildă, de Sylla spre a-și anihila dușmanii. Ulterior, prevederea menită să apere siguranța statului a ajuns să protejeze persoana împăraților. Aceștia dețineau atribute sacre din timpul vieții – ca pontifi supremi ori ca tribuni inviolabili – și erau trecuți în rândul zeilor după moarte. Delictul religios adăugându-se celui politic, opoziția față de principi a fost considerată mai apoi sacrilegiu. În episodul prezentat de Tacit, elogierea asasinilor lui Iulius Caesar, dictatorul care a deschis calea principatului, nu putea fi pe placul celor parveniți la domnie în urma întreprinderilor lui de monopolizare a puterii. Reproșurile formulate de cei doi oameni ai lui Seian și „fața încruntată a lui Tiberius au fost spre pieirea învinuitului“, constată comentatorul. Tacit imaginează un discurs al lui Cremutius Cordus către senatori ținut înainte de a-și pune în practică planul de a se sinucide prin înfometare. Acuzat că ar fi adus ofense autorității prin cuvintele iar nu prin faptele sale, cel în cauză atrage atenția că nici aceste vorbe nu se încadrează în definiția uzuală a infracțiunii nefiind „rostite împotriva împăratului ori a mamei lui, singurii asupra cărora se aplică legea maiestății“. Laudele pentru Brutus și Cassius nu pot fi blamate câtă vreme, „deși mulți au povestit faptele lor, n-a fost unul măcar care să nu le fi cinstit amintirea“. Prețuirea unor oameni marcanți nu echivalează cu insulta la adresa adversarilor politici ai acestora, ceea ce explică și indulgența lui Augustus, urmașul lui Caesar, pentru Titus Livius, admiratorul lui Pompei: „…mai strălucit decât oricare alt istoric, prin elocința și dragostea lui de adevăr, i-a adus lui Pompeius atâtea laude, încât Augustus îl numea pompeian; și acest fapt n-a stat drept piedică în calea prieteniei lor“. Mai mult, ilustrul istoriograf nu îi numește pe Cassius și pe Brutus „tâlhari și ucigași ai părinților“, ci „bărbați de seamă“, sintagmă folosită și de Asinius Pollio sau de Messala Corvinus, nici ei pedepsiți pentru această opinie, ba chiar rămași „încărcați de bogății și onoruri“. Anterior, se mai arată în alocuțiune, Iulius Caesar a admis volumul lui Cicero „unde acesta l-a ridicat până la cer“ pe Cato, dușmanul său, răspunzându-i doar „printr-o cuvântare scrisă ca în fața judecătorilor“. Scrisorile lui Antonius și discursurile lui Brutus cuprind „defăimări împotriva lui Augustus, desigur mincinoase, dar foarte îndârjite“, iar versurile lui Furius Bibaculus și ale lui Catul sunt „pline de cuvinte jignitoare împotriva caesarilor“, și totuși „chiar divinul Iulius, chiar divinul Augustus le-au îngăduit și le-au lăsat să se răspândească“. Toleranța celor doi fruntași ai Romei față de detractorii lor le poate demonstra instinctul de politicieni conștienți de faptul că cea mai bună ripostă la injurii este ignorarea lor: „…mi-ar fi greu să spun dacă au făcut-o mai mult spre a păstra măsura sau din tact politic; căci jignirile de care nu ții seama se uită; dacă te mânii din pricina lor e ca și cum le-ai recunoaște că le meriți“. Fără a se opri asupra situației din Grecia unde „nu numai libertatea, dar nici măcar abuzul de libertate nu se pedepsea“, singura răzbunare „împotriva cuvintelor“ fiind tot „prin cuvinte“, Cremutius Cordus se referă la „cea mai desăvârșită libertate“, unanim admisă, de a vorbi deschis despre „aceia pe care moartea i-a smuls și urii, și favorurilor“. Arătând că după șaptezeci de ani de la bătălia purtată la Philippi pomenirea lui Brutus și Cassius n-ar mai putea instiga populația la război civil, el susține legitimitatea consemnării întâmplărilor: „…nu este drept oare ca, așa cum sunt recunoscuți după chipurile lor, pe care nici măcar învingătorul nu le-a distrus, tot așa ei să-și păstreze la istorici partea care li se cuvine în amintirea oamenilor?“ Convingerea că „posteritatea acordă fiecăruia cinstea cuvenită“ determină și avertismentul despre răsfrângerea faimei din concluzia discursului: „…dacă va urma o condamnare a mea, nu vor lipsi oameni care să-și amintească nu numai de Cassius și Brutus, ci și de mine“.
După cuvântarea atribuită protagonistului, Tacit expune succint sfârșitul lui Cremutius Cordus prin refuzul de a se hrăni și decizia senatului de a-i arde cărțile. Menită să-l împiedice să rămână în memoria urmașilor, hotărârea oficială este contracarată de rudele istoricului care păstrează în ascuns exemplare ale scrierilor sale, repuse în circuitul public în timpuri mai prielnice. Comentariul final evidențiază răsturnarea de situație: „…cu atât mai mult putem râde de prostia acelora care cred că sunt în stare, cu puterea ce au acum, să stingă amintirea faptelor și pentru vremurile care vor veni. Tocmai, dimpotrivă, atunci când geniile sunt supuse prigoanei, strălucirea lor crește: nici regii popoarelor străine, nici cei care s-au folosit de aceleași cruzimi n-au cules pentru ei înșiși decât cuvinte de rușine; în schimb, cei prigoniți au avut parte de slavă“. Abuzurile autocraților pot spori slava cărturarilor urgisiți, speră Tacit, cândva martor la violențele lui Domițian împotriva intelectualilor.
La rândul său, Seneca aduce în discuție cazul lui Cremutius Cordus în consolația adresată Marciei, fiica istoricului, cu prilejul morții băiatului ei. În această încurajare filosofică de a accepta senin suferința și încercările sorții, autorul amintește rolul Marciei în ultimele clipe ale părintelui său: „Ai împiedicat, pe cât ți-a stat în putință, moartea lui Aulus Cremutius Cordus, tatăl tău: când însă ți-a fost limpede că, în mijlocul oamenilor lui Seianus, ea se deschidea ca singura cale de a scăpa de sclavie, chiar dacă nu i-ai sprijinit planul, te-ai dat învinsă“ (Consolație pentru Marcia, 1; traducere de Ioana Costa). Notabilă e mai cu seamă hotărârea ei de a ascunde unele scrieri compuse de istoric, pentru ca ulterior, sub un alt principe, să le difuzeze din nou: „…când schimbarea vremurilor ți-a oferit prilejul, ai dat îndărăt, în folosul oamenilor, geniul tatălui tău, din care i se trăsese condamnarea, l-ai salvat de adevărata moarte și ai pus la loc, în rândul monumentelor publice, cărțile pe care bărbatul acela plin de forță le scrisese cu sângele său“. Curajul Marciei de a nesocoti decretul senatului pentru a pune la adăpost aceste anale de o probitate exemplară merită onoruri generale: „Ți se cuvine toată recunoștința culturii romane, căci din ea o parte însemnată fusese arsă; ți se cuvine toată recunoștința urmașilor, la care va ajunge nestricat adevărul faptelor, care i-a fost reproșat amarnic autorului; ți se cuvine toată recunoștința lui, căci amintirea îi este și-i invocată în deschiderea consolației, figura lui Cremutius Cordus revine simetric în finalul ei. Seneca amintește „vremea aceea plină de cruzime“ a persecutării istoricului și explică motivele adversității lui Seian: „Se mâniase împotriva lui pentru o vorbă sau două spuse mai liber, căci tatăl tău nu putea îndura în tăcere faptul că Seianus nu ne fusese pus în spinare, ci se cocoțase acolo“ (22). Hotărârea lui Tiberius de a așeza o statuie a prefectului gărzii pretoriene într-un edificiu emblematic construit de Pompei și renovat după un incendiu stârnește exclamația lui Cremutius Cordus că „teatrul a pierit de tot“: „Cum să nu izbucnească furios văzând că pe cenușa teatrului lui Gnaeus Pompeius se instala Seianus, iar pe monumentul celui mai mare general era consacrat un soldat viclean?“ În urma condamnării sale, cel stăpânit de gândul sinuciderii se află într-o situație paradoxală: „Dacă voia să trăiască, trebuia să se roage de Seianus, dacă voia să moară – de fiica sa: amândoi erau neînduplecați. S-a hotărât să-și amăgească fiica“. Subterfugiile prin care el evită să mănânce spre a-și împuțina forțele sunt încununate de succes astfel că „prada“ scapă „din fălcile lupilor lacomi“, delatorii. Ultimul capitol al consolației imaginează apariția postumă a lui Cremutius Cordus înaintea Marciei pentru a-și justifica decizia fatală cu argumentul că moartea nu reprezintă cel mai mare rău: „…nu i-am îngăduit nimănui să facă ceva împotrivă-mi și, interzicându-mi hrana, am arătat că pot muri cu același curaj cu care părea că am scris. De ce atunci, în casa noastră, se plânge de atâta vreme pentru cel ce moare în chip fericit?“ (26). Mult înainte de a fi silit de Nero să-și pună capăt zilelor, stoicul Seneca se arată convins că sinuciderea constituie o manifestare a libertății în vremuri de tiranie. Constantă în opera sa, ideea va reveni mai cu seamă în scrisorile ultimilor ani: „Vei găsi chiar oameni care se declară înțelepți și susțin că nu se cuvine să fim violenți cu noi înșine; pentru ei, sinuciderea este o impietate: trebuie să așteptăm sfârșitul impus de natură. Nu-și dau seama că în felul acesta închid calea libertății? Legea divină nu a făcut nimic altceva mai bun decât că ne-a dat o singură intrare în viață, dar felurite căi de ieșire“ (Epistole către Lucilius, 70; traducere de Ioana Costa). Interesul pentru un sinucigaș vestit exprimă credința că actul extrem constituie un mijloc de a ține piept puterii despotice.
În Viețile celor doisprezece Cezari, scrise în epoca Antoninilor, Suetoniu oferă informații suplimentare despre soarta lucrărilor lui Cremutius Cordus. Fără a-l numi, biograful face aluzie la acesta când se referă la măsurile represive ale lui Tiberius împotriva intelectualilor: „A fost socotit vinovat un poet, fiindcă într-o tragedie a lui ar fi insultat pe Agamemnon. De asemenea, a fost acuzat un istoric că ar fi numit pe Brutus și Cassius cei din urmă romani. A luat măsuri împotriva autorilor, distrugându-le operele, deși fuseseră aprobate cu ani de zile înainte și citite în fața lui Augustus“ (Tiberius, 61; traducere de David Popescu, C. V. Georoc). În alt capitol, Suetoniu amintește cum i-a reabilitat Caligula pe oratorii și istoricii condamnați de Augustus și Tiberius pentru presupuse sau reale acte de nesupunere: „Permise ca scrierile lui Titus Labienus, Cordus Cremutius și Cassius Severus, interzise mai înainte printr-o hotărâre a senatului, să fie regăsite și puse din nou în circulație, spunând că îl interesează foarte mult ca toate faptele să fie transmise posterității“ (Caligula, 16). Așa-zisa sprijinire a libertății de expresie ascunde dorința principelui de a-și discredita înaintașii pe tron.
În timpul Severilor, la două secole de la producerea evenimentelor, Dio Cassius notează că ireproșabilul Cremutius Cordus a fost constrâns la sinucidere „sub pretext că l-ar fi vorbit de rău pe Seianus“. Dat fiind că „nu se găsea nimic ce i-ar fi putut fi imputat căci se afla în pragul bătrâneții și dusese o viață fără pată“, a fost învinuit pentru analele în care îi elogia pe Cassius și pe Brutus acuzând slăbiciunea Senatului și a Adunării Poporului. De fapt, în lucrarea incriminată „nu se găsea nicio apreciere negativă, dar nicio laudă peste măsură“ cu privire la Caesar și Augustus, ceea ce nu a împiedicat sentința nefastă. Cât despre păstrarea unor exemplare din scrierile arse de edili și difuzarea lor ulterioară, Dio Cassius insistă asupra notorietății acestora sporite de soarta tristă a autorului: „Ele s-au bucurat de un interes cu atât mai mare având în vedere nenorocirea ce-l lovise pe Cordus“ (Istoria romană, LVII 24; traducere de Adelina Piatkowski). Se perpetuează astfel tradiția „optimistă“ care presupune că faima operei salvate de la dezastru răscumpără întrucâtva dispariția creatorului.
Observațiile lui Quintilian pe marginea istoriilor lui Cremutius Cordus conțin însă o remarcă despre cenzurarea lor chiar cu ocazia republicării din vremea lui Caligula: „Are adepți, și nu fără temei, Cremutius, datorită sincerității sale, deși au fost scoase din operă părțile care – se zice – i-au cauzat moartea. Spiritul său înalt și neînfrânat și ideile lui îndrăznețe pot fi surprinse și din opera rămasă“ (Arta oratorică, X 1 104; traducere de Maria Hetco). Pasajele susceptibile de a trezi iritarea principilor sunt ocultate și după demersul pretins reparatoriu al succesorului lui Tiberius. Revanșa postumă a istoricului este doar parțială. În pofida speranțelor lui Seneca și Tacit în reașezarea lucrurilor din perspectiva posterității, cărturarii năpăstuiți de împărații abuzivi nu reușesc de obicei să-și depășească condiția de victime.
În fapt, Cremutius Cordus nu supraviețuiește prin propria operă adversității lui Tiberius, ci prin interesul arătat de Seneca și de Tacit, mari scriitori preocupați, fiecare în felul său, de raporturile dintre intelectuali și principii cu înclinații tiranice. va rămâne vie“. Prin conservarea operei destinate aneantizării este asigurată faima perenă a creatorului și ștergerea din memorie a opresorilor, pare a crede filosoful: „…mare pierdere ar fi fost pentru stat dacă nu l-ai fi adus îndărăt la lumină, pe el, care fusese deja aruncat în uitare de două calități cu totul remarcabile: elocința și libertatea cuvântului; este citit, strălucește, este în mâinile oamenilor, este primit în inimi, nu se teme de niciun fel de bătrânețe; cât despre călăii aceia – în curând se vor acoperi de tăcere până și ticăloșiile lor“.