Lumină de lună
Planetul din orbita dreaptă
de friguri s-a scuturat:
miliarde de aripi sângerii,
peste copacii spintecați de fulger,
peste aripile gheonoaiei
și capetele călugărilor, în mătănii.
Planetul din orbita stângă
jăratic s-a scuturat:
mii și mii de libelule albe
în aerul incendiat,
peste valurile de voci rarefiate
acoperite, încet, de lavă.
Ce privilegiu!
din unghiul iscoadei, răsuflarea tăiată,
îl văd pe domnul Eminescu
pregătindu-și discursul, în minte,
pe zidărie, în Turla din Putna,
cercetând Planeții, sub lumină de lună.
Mesteceni
Te-am recunoscut
după cupolele înghețate sub praporii apei,
îndeajuns de încăpătoare pentru
câteva luni de supraviețuire.
În Sihăstria albastră,
rostogolit, ghilotinat de o rază,
văd meteori fumegând în zăpadă
și, fără opreliști, mesteceni
și brazi înfipți în cerul rănit.
Exilați
Ca un ghețar desprins din măduvă,
peste dealuri alunecând,
vârsta noastră, femeie!
Adesea, mă gândesc la măcieșii gheboși
de acolo de unde începe și se termină liziera:
autoexilați, orbiți de neoane
și de laserele bolizilor.
Alteori, prevăd măcrișul teafăr
de la mormântul ciobanului,
iarba șerpoaicelor, arzând.
Și surâsul tău în zori, în căpița de fân.
Suntem iscodiți cum grinda de carii!
Nedeclarate tuneluri/conducte
prin sângele diluat, coagulat în trufie.
La sfârșitul iernii va veni însingurarea.
În numele tău, iubire
1.
Azi-noapte Empedocle m-a dojenit:
Ai trecut cu nepermisă măsură,
ca un vultur nu pe deplin întremat,
peste ceea ce ți-am trimis prin Lucilius.
Nu am scris pentru mulți,
ci pentru tine,
căci suntem unul altuia
un teatru îndeajuns de mare.
Să privești, așadar, cu îngăduință
plăcerea adusă de aprobarea lumii.
2.
Eu stau în miezul răcoros al revoltei:
cohorte de galaxii
trec peste munții cheliți,
înnebuniți de solzii drujbelor clandestine;
Din loc în loc văd resturi din scuturile îngerilor
izgoniți de tornade.
Și stele de fosfor plutind în piscinele
din casele-mauzolee, ridicate în cimitire privatizate.
3.
În numele tău vorbesc, iubire!
(nu curtezanei, codoașei, umilitei ori triumfătoarei…).
De spânzurați vorbesc,
de oasele care înmuguresc în ferestre,
de fetele migratoare și mamele fetelor migratoare
cu fețe păroase, de vădane;
de copiii care merg spre școală doar în urma șenilatelor,
deopotrivă, cu câinii scheletici.
În numele tău vorbesc!
Când m-ai ascuns de viespi, te-am alungat!
Când m-ai scos de sub avalanșe te-am alungat!
Când m-ai ferit de povara medaliilor,
de câte și mai câte. Te-am alungat!
4.
Numai Iisus a cuprins Iubirea!
Nouă nu ne este dată.
Să fi greșit, odinioară, când scriam?:
O lume a instinctelor se înalță
căci vederea-i scăzută în trudă de moarte.
Nu oarbă, ci orbită.
Strigoi pe garduri
Pe osul frunții gândesc că ar fi trebuit
să stea poporul.
Dar nu! El stă în fața unui gard
și gardul în fața altor garduri
din fier forjat.
Fiare cărate, noapte de noapte, din strălucitoarele hale:
închipuind cartiere cu pitici din gips la porți,
închipuind un mușuroi nelumesc de cazemate,
închipuind un arhipelag de mușuroaie.
Unde se scuipă, vârtos, semințe.
Unde câinii par vrăjiți de sunetele nearticulate,
izbucnite din gâtlejuri nearticulate,
cu zgardă de lanțuri grele, aurifere.
Nu-mi este de folos și nici secret nu fac când scriu:
văd resturi din păduri fugărite de joagărul național
și cruci prea crude, legate-n brusturi și scaieți,
ale unor pădurari din alte timpuri și zeloși.
(O, fosta civilizație a ferigilor,
a ierburilor cosite de libelule metalizate!)
De vrei, vezi, totodată, fără fereală, coarne de cerbi otrăviți și căsăpiți
și vândute pe tarabe din tablă ruginită, drept trofeu.
Și fostul izvor liber,
acum, încercuit cu sârmă ghimpată,
cu fiare cărate din fostele hale.
Oho, și țăranii: strigoi pe garduri putrede
în buza ariilor unor munți chilugi,
cu ochii nu în lacrimi, ci umpluți cu paie;
și paiele, rămase din sinistrele războaie.
E-o trecere spre ce?
Nu-i teafără croiala, dar, hai, treacă!
Cum unt-de-lemnul ce picură din Psalmi,
otrava vremii, fără de măsură.
Autoportret
Gol pe dinafară,
gol pe dinăuntru:
– Doamne, oriunde aș fi,
cu voie și fără de voie
simt că este judecata mea,
căci și eu sunt al tău
în pulberea acestei vieți.
Când voi ajunge
disperatul meu suflet?
„Până la mine mai e mult,
până la moarte mai puțin“.