Poeme de Nicolae Jinga

frigul

Iarna s-a-ntors la rosturile ei.
De pretutindeni te pândeşte frigul –
primejdioasa fiară a ultimului veac,
neîntrecută-n silnice tertipuri –
chit că pe hărţi deşertu-i plită-ncinsă,
chit că pe insule îmbietoare,
tocmai acum, ţestoasa şi varanul
iau cu asalt deumnezeieşti nisipuri
şi se prăjesc, în linişte, la soare.

Iarna s-a-ntors la rosturile ei.

A nins şi-a nins ca din burdufuri sparte –
a viscolit o noapte, două, trei;
acum înoţi, acum frămânţi omătul
vag tulburat de-o presimţire-amară;
te scalzi în el ca pasărea nătângă.
Dar ce poem simfonic,
ce vis la primăvară
când va începe streaşina să plângă!

dimineaţa de-acum

Dimineaţa de-acum te-a suprins
cu creionul în mână – nu meştereşti
la poemul visat, ci notezi
obligaţii curente.
Un cer înnorat îşi prefiră lumina
cernită – dovadă că iarna aceasta
e ruda săracă a iernii
din copilărie.
Doar frigu-i ceva mai câinos
şi dospeşte abstract în concretele-ţi oase.
Din pricina lui bat cu pliscul în geam
zgribulitele păsări; din pricina lui
dau senzaţii de criptă
pereţii. De-aceea-i necoaptă ideea
şi creierul macină-n gol.
Jur împrejurului tău îi lipseşte
surâsul – ori, poate, cafelei stinghere
edenicul strop de alcool.

De-o vreme încoace te bântuie
«grija lumească » – ferestre lăuntrice-asemenea
pleoapelor grele de urs hibernând se închid.
De-o vreme încoace
potecile tale de taină sfârşesc
în enclave de vid.

ciorchine

Privindu-i dus, incandescent, hipnotic,
fervid şi fără umbră de ruşine,
de ochii frumuseţii străine vei pieri.
Un roi de ochi – un uriaş ciorchine.

Blestemul frumuseţii lor te-ajunge.
Sunt şi lumeşti, şi nelumeşti prin fire;
încet şi blând te iau în stăpânire
verzi-negre-albastre yole nibelunge.

Nu-i gata întunericul, dar vine
şi pe cadrane-ngheaţă minutarul.
Eşti pregătit, ai vrea să treci hotarul
şi-o vrajă amniotică te ţine
ostatic unui oaspe enigmatic –
ostatic heruvimului din tine.

poveste

La mijloc e zidul de care
mereu şi mereu mă lovesc
prin ludică,-n fond, transfocare
de landuri cu zid chinezesc.

De partea aceasta e bine –
cât umblă prin iarbă furnici,
cât inima-n frâie îşi ţine
bătăile dese şi mici.

De-o vreme-n hăţişuri celeste
mă pierd fără umbră şi rost,
căci dincolo-i marea poveste
şi dincolo încă n-am fost.

Pe-acolo e beznă deplină
şi totul se-nvârte în cerc? –
n-am şansa de-a face lumină,
dar sufletu-mi spune să-ncerc.

Mi-nchipui că fac o spărtură
şi trec de amarnicul zid,
şi-n timp ce uimirea mă fură
ferestrele-n urmă se-nchid.

Tărâmul abstract mă răsfaţă –
ceva-ntre şaradă şi truc:
am sute de drumuri în faţă
şi nu ştiu pe care s-apuc.

trepte-n adânc

Cândva prin mulţime treceai
cu mişcări graţioase şi iuţi
de felină.
Soarele tânăr şi vesel era.
Înfigeai lângă drum
în pământul uscat
ramura verde adusă din crângul
cu sălcii bătrâne –

şi-n locul acela nicicum hărăzit împlinirii,
în locul acela prindea rădăcini şi-odrăslea,
în chiar locul acela
tainicii meşteri împinşi de chemările apei
veneau şi săpau şi zideau cuvenita fântână.

Ca pe-o nimica purtai pe grumaz greutăţile zilei.
Fără greş distilai elixirul şi Domnului tău
intonai, în extaz,
dulce sfielnicul imn stihiraric la cină.

Soarele tânăr şi vesel era
acum are fruntea-ncruntată. Sufletul tău
e străinul din propria-i casă. Mintea e
ciutură plină de vorbele altuia. Iată :
începi să cobori nesfârşitele trepte-n spirală,
tot mai adânc în tenebra lăuntrului tău
până unde
cu halucinante, jilave tentacule, deopotrivă,
te-ntâmpină recele şi întunericul,
şi ţi se face un dor disperat de lumină.
Cine te caută-n astfel de clipe eterice
nu te găseşte –
poate să-ntrebe de numele tău mult şi bine.
Jumătatea de om care eşti face loc
Jumătăţii de stană de piatră din tine.

ofrandă

Ceasul rău a trecut –
mai zvâcneşte sălbatic, o vreme,
sângele-n tâmple. Poţi acum să cloceşti
ca o pasăre-n cuibul muţeniei
ouă străine.
Intră o boare de crini înfloriţi pe sub uşă;
îţi umple fiinţa, îţi mângâie fruntea şi iese
prin deschizătura infimă din tocul ferestrei;
fie uşoare-n balanţă păcatele
cui a trimis-o!

N-ai ce s-alegi din puţinele vorbe
de mai nainte. Pe alese de-ar fi,
braţele-ai vrea să le-ntinzi îndelung
prin paloarea luminii din veacuri trecute,
şi din palmele calde să cerni peste lume
această cenuşă de litere.