Întoarcerea cititorului

După întoarcerea Autorului (la masa de scris, din politică, afaceri, risipă), întoarcerea Personajului – în carte, de pe coclauri –, iată că se preconizează o întoarcere și mai spectaculoasă: cea a Cititorului la uneltele sale, veioza și fotoliul din colț; la cărțile neglijate o vreme. Deocamdată avem un cititor mefient, rezistent, dar se așteaptă să apară curând unul penitent, reconvertit la lectură. Se prea poate ca această întoarcere să existe doar în mintea autorului acestui articol, să fie și să rămână la nivel de deziderat. În orice caz, ea există, de vreme ce se cunoaște că măria sa Cititorul reprezintă o forță. El face-și-desface soarta unei cărți, îi determină posteritatea, efemeritatea/perenitatea.

Dar dacă va dispărea și cartea – „obiectul muncii“ – ce va mai firitisi dumnealui? Vizitând un mall în America (orașul Buena Parc, California), am putut constata că, dintre toate zecile de magazine, cel mai puțin frecventat era cel de cărți – librărie-anticariat. Am văzut acolo minunății: romane, albume, enciclopedii, cărți pentru copii, unele la 2-4 dolari. La momentul acela, eu eram singurul vizitator. Și nu era un trifty store oarecare (au și acestea colțul lor de cultură), ci ditamai „complexul comercial“ cu brad falnic, împodobit pentru Crăciun și BMW central!

Să vorbim puțin și despre personalitatea Cititorului, atotputernicia pe care-o exercită în treburile acestei lumi, amintită mai sus. Fiindcă, prin actul lecturii se produce descifrarea lumii/universului. Dar lectura unei cărți depinde de timpul, dispoziția de moment, sentimentele și experiența persoanei care citește. Când ia în mână o carte, un cititor poate fi în criză de timp (trebuie să o recenzeze pentru un săptămânal), sau în criză de… rinichi (de dinți); poate fi prost dispus sau cu mintea aiurea, iar conținutul cărții să nu-l atragă, să nu-i „adune“ mințile la loc. Să nu-l atingă în nici un fel.

Dacă e să ne ocupăm puțin de descifrarea universului prin lectură, e necesar să ne referim la Alberto Manguel – și la a sa O istorie a lecturii – : columbianul trăitor în Franța (și cu rezidență canadiană), cel mai important dintre lectorii lui Borges. Se știe că marele argentinian – cel mai mare cititor al epocii sale – a orbit pe la 50 de ani, deși semne ale crepusculului apăruseră deja la 30. Manguel, librar de profesie în Buenos Aires, ajunge cititor profesionist iar apoi autor de cărți datorită lui Borges. Între 15 – 18 ani, când mama faimosului scriitor obosise s-o facă, îi citea acestuia câteva ore pe zi. Și el este de părere că nu autorul, ci cititorul unei cărți îi determină destinul: o îngroapă-n uitare sau o clasicizează (o face „bestseller“).

Edificiul lecturii şi cartea vieţii. Cititorul îndrăgostit

Pornind de la o operă pe care-o citește prin prisma altor cărți lecturate (sau cărți carte tratează despre), un cititor creează el însuși – devine „autor“. De aceea s-a și avansat în arena literelor ideea că orice carte scrisă este doar o frază a unei cărți imense și unice, care le-ar include pe toate (Shelley, Paul Valéry). Iar cititorii, la rândul lor, alcătuind un soi de confrerie, societate secretă, își aduc o contribuție substanțială la acest edificiu. Lecturile comune constituie și clădesc legături invizibile între oameni: când vezi în parc, în metrou sau în altă parte un om citind o carte ești tentat să vezi ce citește. Iar dacă „îl prinzi“ citind cartea ta, îți vine să te legi de el pe viață. Personal, am trăit adeseori acest sentiment când, în autobus (Greyhound), pe malul oceanului sau în vreun Starbucks am întâlnit acel cititor fericit, care ținea „în brațe“ o carte… Sau uneori un e-book reader.

Dintr-un punct de vedere, fiecare lectură a noastră e-o feerie (de genul Frumoasa și Bestia: cartea și cele două versiuni cinematografice), plăcerea lecturii depășind cu mult latura practică: o spune atât de frumos cronicarul. Având în vedere oceanul de cărți aruncate pe piață, lectura în sine este infinită. Un cititor împătimit – ne întoarcem cu gândul la Borges – trece de la o carte la alta ca într-un carusel amețitor. Lectorul lui Borges, de care aminteam mai sus, era tot mereu întrerupt de marele orb care, exercitându-și memoria fantastică, îi cerea foarte des să treacă de la un pasaj dintr-o carte la altul corespondent dintr-alta. Dar nu trebuie să fii neapărat scriitor sau critic literar spre a realiza conexiuni cu cărți citite recent sau cu mai mult timp urmă, fiindcă toți romancierii planetei trudesc împreună „la aceeași carte“.

Multor interlocutori, în numeroase interviuri, li s-a pus întrebarea: care este cartea vieții tale?… Iar concluzia a fost că majoritatea cititorilor s-au legat sufletește de o carte anume într-un anumit moment al vieții de lector, privind-o cu totul alți ochi la o nouă (vârstă de) lectură. Astfel încât „cartea vieții“ a fost una de moment, după exemplul/modelul vieții amoroase (un cititor hămesit poate fi îndrăgostit în același timp de mai multe femei-cărți…). Dar cartea vieții nu poate fi decât una etalon, model absolut, cum este Sfânta Scriptură – sau, pentru alte culturi, scripturile lor. Un tânăr intelectual aspirant privește primul dicționar pe care și-l achiziționează din bursa de student cum se uită un credincios la scrierea lui sfântă, fie el creștin, budist sau mahomedan.

Biblioteca: monument sau mausoleu. Biblioteca vagantă

Un cititor poate fi un simplu colecționar de cărți – bibliofil sau biblioman –, sau poate trata cărțile ca pe ființe vii, surorile sale, cu care conviețuiește de-o viață. Astfel, când te plimbi printr-o mare bibliotecă – Biblioteca Babel… – poți să te simți ca într-un mare muzeu, monument ridicat Culturii; sau te poate apăsa sentimentul ciudat că te afli într-un mausoleu. Cărțile pe care le (de)ții în bibliotecă te caracterizează, ele reprezintă cartea ta de identitate culturală („spune-mi ce cărți citești, ca să-ți spun cine ești“). Spațiul ei este unul securitzant: te apără de atacurile vieții cotidiene; sau poate reprezenta un univers paralel, dacă uiți de tine, de viață – care trebuie trăită, iar nu citită – și te cufunzi iremediabil în marea de cărți; te lași invadat, înghițit. O noapte petrecută într-o bibliotecă publică te poate face fericit sau te poate terifia, exact ca una petrecută într-un cimitir.

Cartea de pe noptieră – sau cartea pusă sub cap, să-ți intre în el în somn! – nu sunt un mit. (De câte ori n-am avut sentimentul că o carte a „sărit“ de pe un raft al bibliotecii direct pe masa de lucru și chiar la momentul potrivit!) Cărțile au reprezentat întotdeauna pentru omul rațional o existență în sine, escortă existențială. Mulți scriitori, autori – sau numai amatori – de cărți, de-a lungul istoriei, și-au mutat de mai multe ori biblioteca, transportând-o pe apă sau pe uscat, în lăzi de lemn, ca pe o marfă de preț. Iată o pledoarie pentru cartea-ființă vie: multe cărți/biblioteci au fost confiscate (!), altele alungate, sau arse, ultragiate.

Înainte de a ajunge mare scriitor, aproape fiecare autor a fost mai întâi un mare cititor, fiindcă darul cititului este indestructibil legat de cel al scrisului. Când vorbim de o bibliotecă vagantă – călătoare – gândul zboară și la debarasarea de cărți, care s-a întâmplat în toate timpurile. Comuniștii s-au debarasat de cele indezirabile, iar ex-cititorii de azi, mulți dintre ei, le donează bibliotecilor publice, le claustrează în vreo pivniță, pod; sau le aruncă pur și simplu la tomberon. Au mai fost cazuri când unii, după ce au agonisit cu greu rupându-și de la gură o seamă de cărți, s-au trezit „dați afară“ din casă cu ele cu tot de nevasta „intelectuală“ care, la o curățenie generală, li le-a pus în brațe să facă ce vor cu ele. (Autorul acestor rânduri a mai trăit în viață ceva, o mare grozăvie: o bibliotecă abandonată afară în ploaie…)

Cuvinte unite – cuvinte despărţite. Cartea otrăvitoare şi cartea care (te) vindecă

Fiecare școlar, când învață cititul și scrisul pronunță – și scrie pe hârtie – mai întâi cuvintele separate. Abia mai apoi reușește să le lege în propoziții și fraze. La fel se întâmplă în lumea magică a cărților: fiecare carte reprezintă o uniune (legătură de cuvinte, pe care o dai apoi la legătorie); – mai cu seamă una de poezie, unde lexicul joacă rolul determinant. Ca instrumentele într-o orchestră, ale căror glasuri trebuie să se contopească, pentru ca unirea sunetelor să dea un tot bine sudat. Dar fenomenul se întâmplă și în cazul romanelor geniale, de genul Un veac de singurătate. Pentru Dasso Saldivar, biograful lui Márquez, cuvintele cărții nu constituiau „o nebuloasă sonoră separată de lumea reală, ci o realitate verbală ce o conținea: erau cuvinte pline de viață (s.n.), de oameni, bărbați și femei, de fapte reale și fantastice, de gesturi și de priviri, de cuvinte și de tăceri“.

Există în literatura lumii cărți otrăvitoare (vezi Numele trandafirului), cărți despre crimă sau sinucidere care împing la crimă și sinucidere… Dar există și cărți balsamice, care pun ulei pe rană. Iar dacă este, apropiindu-ne de concluziile acestui demers al nostru, să propunem o varianță de întoarcere la citit și la cărți, ne vine în minte cazul unei cărți cu adevărat unice, a cărei lectură este de-a dreptul binefăcătoare. Și necesară, indispensabilă. O carte mai puțin prețuită în zilele noastre (dar n-a fost niciodată în firea omului s-o aprecieze suficient. Întotdeauna oamenii s-au lăsat duși și clătinați de val, copleșiți de mărunțișurile vieții cotidiene, uitând de sufletul lor!). Și vrem să evocăm aici, ilustrativ, episodul din Evanghelia după Luca, cel al Parabolei bogatului și a lui Lazăr.

Este un text bine cunoscut, de aceea ne limităm la concluzia lui. Când bogatul ajunge la ananghie, îl roagă pe părintele Avraam să trimită pe cineva la el acasă, spre a-i înștiința pe cei dragi ai săi de realitatea dură a vieții de dincolo. Iar replica patriarhului cade usturătoare: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci – scripturile ebraice, n.n. – nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți“ (Luca 16:31. Cartea este, cum ați dedus, cea menționată mai sus: Cartea Cărților, Biblia. – Ea însăși o bibliotecă de 66 de cărți). La fel, se spune în Carte că pe vremea lui Noe oamenii „mâncau și beau, se însurau și se măritau“. Dar a venit potopul și i-a măturat pe toți. O carte bună, folositoare, la care revii periodic, frecvent, e una care te vindecă.

… S-a vorbit mult de întoarcerea Autorului, a Personajului – dar mai puțin despre cea a Cititorului la sentimente mai bune, în patria literelor. Deocamdată, boierul de cititor stă în cumpănă (ca și cum ai zice: într-un picior…). El stă mai degrabă degeaba, pierde timpul la televizor, iar nu adâncit în fotoliu sub veioza din colț, aplecat peste paginile unei cărți. Deocamdată ne mai salvează totuși cititul pe „colac“, care merge mână în mână cu constipația… Am văzut – și m-am minunat – într-o toaletă a Air New Zeeland, cea dinspre coada avionului, o „bibliotecă“: pe peretele opus vasului de toaletă, singurul disponibil, era lipit un poster figurând câteva rafturi de cărți cu cotoarele în relief; trebuia numai „să întinzi mâna“, să te faci că citești. Să uiți de tine – să uiți unde ești…