Am citit cu interes, în paralel, două istorisiri ale unor eminenți autori, un critic literar și un istoric, despre experiențele personale ale confruntării, directe și traumatizante, cu comunismul.
O primă constatare : atât de multe unghiuri de lectură implică cele două abordări despre impactul cu comunismul, încât și cel mai avântat demers de a le analiza poate, pe parcurs, să sufere de o neputință copleșitoare. Rândurile care urmează sunt dovada unui risc asumat.
Desigur, a fost nevoie, după 1989, de scrieri care, dincolo de realizarea propriu-zisă literară, să repună în drepturi adevărul faptic privind consecințele aplicării acestei ideologii străine de spiritul românesc în viața fiecăruia dintre noi. O vinovată tăcere din partea celor în măsură să vorbească despre această dureroasă traversare a „deșertului roșu” risca, mai ales pentru generațiile tinere, să rămână, amuzant, la stadiul de „poantă animalieră”: comunismul văzut ca un balaur, cu corpul (rămas intact, în mare parte) în Rusia de azi și capetele în celelalte țări „pretene”, retezate pe rând, dar, parcă, nu peste tot definitiv.
Alex Ștefănescu și Lucian Boia, căci despre ei și scrierile lor este vorba, și-au luat în serios misia de a depune mărturie, fiecare în stilu-i propriu, despre comunism și amprentele sale în viața personală. Iar din acest punct, al redării experienței personale, istorisirile celor doi autori sunt complementare, chiar și când, uneori, se despart, după cum voi arăta, abordarea subiectului însumând o „trecere prin comunism”cu urmări nefaste, frustrări și împliniri mereu amânate.
În „Eu și comunismul”, serialul în desfășurare în România literară, care, cu siguranță, se va întrupa într-o carte, Alex Ștefănescu, deși se include neechivoc în titlu, vorbește pentru și în numele tuturor celor care au suportat, într-o formă sau alta, consecințele acestei ideologii pusă în practică, în țara noastră, cu exces de zel criminal, experiența personală fiind „topită” în cea colectivă.
Este, fără îndoială, încă o formă de manifestare a generozității cunoscute a criticului, ilustrată atât în opera sa, cât, mai ales, în viața „neliterară”. „Eu și comunismul” înseamnă, de fapt, noi, românii, și comunismul. Fiecare din subiectele episoadelor săptămânale din România literară, deconspiră explicit solidaritatea autorului cu ceilalți în traversarea acestui calvar : „patriotismul obligatoriu” al participanților la parade și demonstrații, „amintirile comune” ale sufocantei vieți fără libertate, umilirea oamenilor de valoare care nu au aderat la minciună și impostură, modul nefiresc, chiar grotesc, în care oamenii erau obligați să-și trăiască atât bucuriile, cât și tristețile, interdicția de a avea un spațiu intim. Este multă revoltă, dar și multă nostalgie în această „excursie în infern”, cu superbe accente lirice, ca în episodul „Cazemata de pe deal” sau în evocarea nevoii omenești de a avea, fiecare, bucata sa de pământ, locul său sub cer. Ce poate fi mai sugestiv, pentru descrierea umilirii femeilor în comunism, a defeminizării activistice cu apelativele „tovă” și „tovărășică”, a controlării permanente a vieții lor intime decât aceste veritabile metafore : „Flori cultivate în pivnițe. Căprioare înhămate. Păstrăvi în canale de ape reziduale”.
Descrierea vieții în comunism, sub „partidul prostului gust”, deși cu irezistibile accente umoristice, purtând inconfundabila marcă Alex Ștefănescu, te înfioară și acum. Recunoaștem cu toții „România mea comunistă ”, adică România comunistă a fiecăruia, ca să parafrazăm titlul unei cărți a autoarei franceze Catherine Durandin – în care, din păcate, așa cum a demonstrat Vasile Popovici, aceasta ratează „comentariu istoric cu pretenții științifice” – , o Românie pe care Alex Ștefănescu o evocă în deplină cunoștință de cauză, la firul ierbii, cu nesfârșitele ei drame, cu ceea ce avea ea mai profund alterat de comunism.
Dar Alex Ștefănescu nu se limitează la prezentarea istoriei dureroase a trăitorilor sub comunism în România, extinzând analiza acestui flagel și la spațiul basarabean, într-un episod impresionant, intitulat „îmi cer iertare”, asumându-și, el, vina tuturor celor care, în trecut ca și acum, nu au făcut și nu fac nimic pentru acest tragic ținut românesc. Descrierea plastică, dar dureros de exactă, a Basarabiei de azi, a Chișinăului sufocat de simboluri și practici sovieto-comuniste te mișcă până la lacrimi : „Ceea ce a făcut bomba atomică la Hiroșima a făcut stalinismul la Chișinău. Distrugerile sunt la fel de mari, apocaliptice. Spre deosebire însă de Hiroșima, a cărei soartă o deplânge o lume întreagă de peste șaptezeci de ani, Chișinăul n-are parte de compătimire. Occidentalii îl vizitează cu binecunoscuta lor voioșie turistică. Iar cetățenii din Europa de Est, marcați de operația de creier pe care le-au făcut-o și lor ocupanții sovietici, nu sesizează tragedia trăită de vechiul oraș românesc, nu văd rănile încă sângerânde ale vieții de aici”.
Ca mulți dintre români, și Alex Ștefănescu (nici nu se putea altfel) și-a protejat ființa, în acele vremuri „plumburii”, citind cu nesaț literatură, evadând în lumea ficțiunii sau zămislind el însuși, cum ne-a convins prin cărțile sale, pagini încărcate de frumusețe și sens.
Cele două volume ale lui Lucian Boia, intitulate Cum am trecut prin comunism, redau, într-o altă abordare, istoria personală a principalelor etape ale parcurgerii anevoiosului drum, fiind ilustrată simbolic cu imaginile autorului de copertele cărților: un Prim sfert de veac (volumul I), cu Lucian Boia tânăr pe puntea unui vas, cu mâinile bine „ancorate”, „nemișcat în ciuda vântului puternic”, privind cu nesaț spre o zare barată de un lanț cu o simbolistică evidentă și un Al doilea sfert de veac ( volumul II), în care istoricul, maturizat, și-a găsit locul la masa de scris, concentrat, absorbit de proiectele sale profesionale, concretizate în atâtea și atâtea cărți; toate purtând marca unui stil inconfundabil, care a iscat multe aprecieri, dar și controverse, deopotrivă, așa cum, de altfel, sunt și „jocurile imprevizibile ale istoriei”. Iar cele ale comunismului românesc, cu atât mai mult.
Accentele personale în istorisirea autorului sunt, evident, mai puternice decât la Alex Ștefănescu, iar pentru „egalitate de tratament” vom da câteva exemple din capitolele ambelor volume : „În familie”, „Anii de facultate”, „Admiterea la Istorie”, „Început de carieră”, „Povestea primei mele cărți”, „Vacanță la Praga”, „Ce am făcut în Ungaria”, „Parisul, în sfârșit”.
După cum lesne se poate observa, accentul este pus, în principal, pe cariera didactică a autorului și pe cele câteva „evadări” din acest veritabil spațiu concentraționar românesc, cu numeroasele sale avataruri, cu zbaterile zadarnice (mai ales) din anii deceniului opt, când, sub „lupa partidului și a securității”, cele două „instanțe” sinistre și atotputernice, „toate s-au adunat și s-au complicat”.
O fină ironie, detectabilă și în alte cărți ale autorului, o detașare igienică, aș spune, adie prin paginile evocatoare ale unui comunism ce „părea veșnic”, fie că punctează „primii pași ai unui viitor intelectual”, fie că redă, sarcastico-rezumativ, „primirea în partid”, în care excluderea era să preceadă intrarea. De un haz deosebit este episodul „Inspecții și sacoșe”, edificator prin chiar titlul său, lumea universitară fiind și ea, asemenea întregii societăți, prinsă în caruselul unei regretabile degradări. Sunt mai multe relatări despre modul în care corifeii universitari ai partidului comunist își impuneau aberanta viziune în studierea istoriei, pentru că, nu-i așa, „partidul avea mare grijă de nivelul ideologic al membrilor săi, care trebuia să se mențină la înălțime”. Nu putea exista decât o singură viziune asupra istoriei : cea „confirmată prin documentul de partid”. Acum ar fi de râs, dacă n-ar fi fost, atunci, de plâns. În acest context „anti-istoric” nici nu este de mirare că Lucian Boia a fost nevoit să „ajungă pe planeta Marte”, adică să scrie Secolul marțienilor, carte văzută de unii ca o „contribuție în domeniul science-fiction”, ea fiind, de fapt, „primul pas în istoria imaginarului”, o „aventură intelectuală”cu benefice reverberații până în Franța.
Rememorată acum, istoria comunismului românesc este nu numai „stranie”, dar chiar și, până la un punct, amuzantă. Cum era de așteptat, comentând-o, autorul își demitizează (și) propria biografie.
Concluzionând, putem afirma cu deplină îndreptățire că ambii autori aduc prin aceste istorii, cu alternări de lumini și umbre, un elogiu libertății. O libertate la care au visat neîncetat și pe care și-au regăsit-o fiecare, în anii grei ai comunismului, prin lectură și scris.