Farul de lângă noi

Șase decenii, poate cu un an, doi, în minus, sunt de când Nicolae Manolescu constituie în literatura română un ghid de competență și dreaptă judecată estetică. E omul care prin opțiuni și inteligență, dar și prin subtile și nuanțate disocieri, prin vocație într-un cuvânt, contribuie decisiv, încă de la debutul în publicistica literară, la o readucere în prim-plan a valorilor reale, la reașezarea lor acolo unde le este locul, reușind să împlinească o lucrare a spiritului echivalând cu o operă-fundament pentru o cultură. De aceea compararea domniei sale cu miraculoasele faruri, veghind din antichitate pe țărmuri de mări și oceane, care împiedică producerea unor naufragii catastrofale, marcând uneori tragic istoria navigației, consider că este foarte potrivită atunci când se dorește să se definească anvergura unei mari personalități. Dacă semnalele luminoase emise de faruri pe vreme de furtună și ceață salvează pe navigatori, evitând dezastre, tot așa și semnalele critice ale lui Nicolae Manolescu salvează pe scriitori. Desigur, pe aceia dispuși să ia aminte și să renunțe la vanități și iluzii deșarte, să reflecteze cu luciditate la ceea ce sunt cu adevărat. Într-o epocă în care toate paradigmele, acceptate ca atare, au fost eliminate și înlocuite cu „surogaturi” dogmatice, în scopul de a mistifica realitatea, creând derută și confuzii, criticul de direcție se angajează benefic într-un proces de igenizare a vieții literare, vizând deopotrivă pe scriitori și cititori.

Personal am profitat enorm în ambele ipostaze de fenomenul Nicolae Manolescu. Faptul că nu am cunoștință, de exemplu, dacă a scris în vreo împrejurare despre mine, mai degrabă cred că nu, e un detaliu care nu contează defel. Nu mi-a creat resentimente, cum se întâmplă de obicei, și nici nu a generat atitudini și reacții subiective de natură să-i afecteze imaginea. Mărturisesc că săptămână de săptămână, de-a lungul anilor, începeam lectura revistei „Contemporanul” și apoi a României literare cu cronicile lui, simțindu-mă de fiecare dată un norocos și nu un frustrat. Îi eram permanent un cititor fidel, care îi acordă un credit total, socotindu-l un barometru esențial în diagnosticarea stării literaturii române. Îmi amintesc că fiecare carte despre care scria, argumentat și provocator, cu exigență și exemplară rigoare stilistică, a doua zi dispărea de pe rafturile Librăriei Universității din Cluj. Aici cumpărătorii deseori își justificau interesul față de o apariție editorială sau alta invocând numele lui Nicolae Manolescu. O cronică favorabilă a criticului, de altfel, mă determina nu numai să umblu la portofel, ci și să citesc imediat respectivul tom, trezindu-mă la capătul lecturii că îi împărtășesc ideile și aprecierile. Întocmai cum în aceeași perioadă de confruntare cu realități cotidiene tracasante, umilitoare, vorbeam de unul singur pe străzi, revoltat și scârbit, iar seara când ajungeam acasă și deschideam radioul, grăbit să ascult „Europa liberă”, trăiam cu impresia că mă aud pe mine vorbind cu voce tare.

Nicolae Manolescu aparține, ca și Maiorescu, Lovinescu sau Călinescu, categoriei de critici însoțitori și asta spune totul. Scrise din perspectiva unor criterii de selecție respectate cu strictețe, ceea ce le conferă din start semnificația unui prim act critic, pertinentele lui comentarii ocolesc cu consecvență pe autorii înfeudați realismului socialist și canoanelor acestuia. Cărțile generației șaizeci, la afirmarea căreia își aduce un aport imens, constituie cu precădere un obiect de analize permanent. Capul de afiș le este rezervat în special poeților. În poemele lor remarcă mostre de lirism autentic, modificări de substanță în viziune, formă și limbaj. O categorie de scrieri, pe de altă parte, împinse în derizoriu, împovărate adesea cu teme și intenții inexistente, depășind câteodată limitele grotescului, beneficiază, recitite de o minte creatoare, dinamică, de reevaluări importante, aș zice definitorii pentru discursul critic manolescian. În fine, dar nu în ultimul rând, autorul Contradicției lui Maiorescu nu se sustrage, deși e conștient de riscurile la care se expune, nici de la obligația morală și estetică de a recupera și repune în circulație marii scriitori interbelici. Să nu uităm ce destin a avut Poezia română modernă de la George Bacovia la Emil Botta, publicată în 1968, care a fost retrasă din librării și trimisă la topit pentru că în ea figurau poeți trecuți la index de regim. Sigur, asumându-și un astfel de rol, Nicolae Manolescu se impune repede în critica literară națională din a doua jumătate a secolului XX. Devine un reper puternic, autoritar și necesar totodată. Luându-se în piept cu pseudocriticii momentului, demolându-le ierarhiile, demascându-le excesul de ideologism primar și rău intenționat, el schimbă radical atât ordinea valorilor, cât și modul de percepere a literatuii. Recitită astăzi, făcând abstracție de contextul în care a fost scrisă, vasta operă a lui Nicolae Manolescu, de la cărțile de eseuri la cele de confesiuni, de la Istoria critică a literaturii române la alte câteva duzini de titluri, se înfățișează ca o sinteză de o uimitoare unitate și coerență. Este evident că trecerea timpului o singularizează, asigurându-i mult mai pregnant atributele de monumentalitate și sursă inepuizabilă de revelații.

Comparația la care m-am referit cu miraculoasele faruri, bazată pe analogii câtuși de puțin speculative, mă duce cu gândul la cel mai vechi și faimos dintre ele, finalizat la Alexandria de arhitectul Sostratus în anul 283 î.Hr. În jurul acestuia, dincolo de destinația practică, planează un pilduitor iz de legendă. Când celebra construcție a fost terminată, curând după moartea lui Alexandru cel Mare, fiind recunoscută ca „una dintre cele șapte minuni al lumii”, împăratul aflat pe tron i-a interzis arhitectului să-și certifice prin semnătură creația. Probabil că nici adversarii lui Manolescu, confrați înrăiți, năpustiți cu furie oarbă asupra contemporanului lor, indiferent că sunt juni sau adulți, nu s-ar da înapoi nici ei, dacă nu ar realiza că se autodescalifică, de la un asemenea act de impietate. Mă mir cum de nu conștientizează că negând „farul” se neagă pe sine, expunându-se primejdiilor unor naufragii inevitabile. Unii de atâta învârtit în jurul propriei cozi lasă senzația că, pierzându-și uzul rațiunii, au amețit de-a binelea, că se privesc ca pe niște uriași greu să mai încapă în „țoalele” din dotare. Dar hai să ne bucurăm și să dăm Cezarului ce e al Cezarului. Nicolae Manolescu la optzeci de ani e un caz rar. El nu mai e singurul beneficiar al vârstei sale. Oricât ar fi dorit să o așeze sub semnul discreției, vârsta lui e de acum una publică, ieșită dintre coperțile timpului unei vieți. Acela pe care îl sărbătorim cu emoție în inimile noastre a pășit demult în posteritate.