Pentru Ofelia, încă din cruda ei tinereţe, iubirea pentru Prinţul Hamlet a fost un dar divin, opus oricărei raţiuni conjuncturale! Când Ofelia trece, împreună cu Hamlet, pe lângă cortina – perdeaua, poftim! – în spatele căreia se află tatăl ei şi unchiul Prinţului, Ofelia nu presimte o clipă măcar cum paşii ei o vor conduce spre un drum supus riscului, fără să ştie unde doreşte să ajungă!… „Du-te la mănăstire!” nu putea fi pentru ea, aşa cum unchiul Prinţului a priceput că era chiar pentru el şi tatăl Ofeliei!.. o glumă uşor retorică! Astfel încât credinţa Ofeliei în iubirea Prinţului pentru sufletul ei începe să se cutremure şi să se apropie, floral – florile rămânând singura lumină a lumii! – de gândirea iraţională. Antagonismul organic din inima ei o va îndrepta spre o fericire florală. Legănată de valurile unui râu… Acest adevăr cutremurător, al nebuniei iubirii, Prinţul îl va desluşi cu desăvârşire, doar în preajma mormântului iubitei sale! Poate că nelegiuita lege criminală, a puterii Danemarcei, pe care Prinţul nu o crezuse, cu desăvârşire, atunci când, venind din cimitirul în care fusese ucis riga Hamlet, îi fusese spusă de spectrul tatălui său, o înţelege mai bine, în cimitirul în care fusese îngropată Ofelia! Această lege criminală, care a condus Danemarca, Prinţul o înţelege cu desăvârşire atunci când fratele rigăi Hamlet, unchiul său, îl îndeamnă să dueleze – sportiv! – cu fratele Ofeliei… Acest joc, fiind cea mai scârboasă raţiune a morţii – a clătinat din rădăcini Danemarca!…
Dacă fericirea aproape divină, a nebuniei Ofeliei, vine din nefericita înţelegere a drumului spre mănăstire, atunci cum să priceapă, exact, pe loc, un fiu de rege, revenit în Danemarca de la riguroasele raliuri ale universităţilor germane, că adevărul poate fi un verb al stafiilor, al umbrelor, al morţii?!…
De ce scriu aceste scunde cuvinte despre domnul Shakespeare, legate de domnul Nicolae Manolescu?!… Pentru că domnul Manolescu, din câte am mai citit şi eu, scrie despre toţi scriitorii luaţi de dânsul în cătare – ca şi cum dânşii ar face parte din dinastia englezului ce s-a căsătorit, ca Macron, cu o persoană mai plină de virtuţi!… Adică, mai pe şleau: Manolescu nu-i urăşte pe ecrivenii despre care scrie – şi aproape la fiecare dintre ei caută spaţiul – timpul curbat în care domniile lor se mişcă, gândesc, simt, discută cu ei înşişi, dincolo de nevoia psihologică de a face politică – adică de a face bani!… Galaxii, molecule, crime, cântece de iarnă, de vară, balade, idile, imnuri, mituri!… Manolescu, pentru că mai crede în talent, vrea să descopere şi psihologiile paralele, şi structurile statale paralele, şi ideile ruginite ale personajelor ce se bat în piept cu iubirea – iubirea cu care ştiu, repoziţionându-se mereu, să bată tobele!… Norocul iluzoriu, la poarta căruia bat cei neobosiţi în munca distinsă a propriei lor mâini de succes manual, apare, totuşi, cristalin, deşi nu-şi mai dau seama că, totuşi, ceva cam murise în ei… Asta nu înseamnă că ei nu se bucură de falnicul destin de a se urina prin rădăcini!… Ei, să nu râdem! Lecţia domnului Shakespeare este sfântă: britanicul nu prea îşi salvează personajele de propria lor disoluţie, sau chiar de propriile lor împliniri letale… Într-o singură piesă mor câţi… atât de diferiţi danezi, scuturând Dania din balamale?!… Riga Hamlet, şi Gertruda, soţia sa şi a fratelui său, un Cain fals, căci s-a născut în urma fratelui său, riga Hamlet!.. Cei doi prieteni, germani, ai Prinţului, mor fără să-şi dea seama că singuri îşi construiseră morticica!.. Ofelia, Laertes, tatăl lor, un fost actoraş care nu prea a înţeles nimic din viaţa aflată dincolo de scena teatrelor… Raţiunea teatrului nu este bâza în spatele cortinei, pe picioroange, cu partea mijlocie posterioară dezgolită, ci Cuvântul! Totuşi, în această Danemarcă bolunzită de jocurile pentru putere, Ofelia moare fericită!…
Ştiu câteva scene din viaţa de ieri a lui Manolescu Nicolae, cu care el nu s-a lăudat niciodată! Nu e vorba de niscaiva legende ilegitime! Nu ştiu să fi tras pe roată vreun scriitor, nici măcar în numele binelui public!.. Dar asta nu mă împiedică să spun că eu îi iubesc pe trădători! Şi chiar pe călăii din stirpea lui Anton Grancsa, cel care ştia la perfecţie, cu ajutorul unei roţi, să despice trupul lui Horea în patru părţi!… Şi trupul lui Cloşca, şi chiar trupul decedatului Crişan! Ţin la Anton Grancsa fiindcă a avut un rol important în istoria românilor! După ce verişanii lui Horea, fraţii Mihăieş, l-au trădat vienezilor, pe verişorul lor, fiind o criză de călăi, cine îi putea dichisi impecabil, cu impecabila sa roată, pe cei trei fruntaşi ai răscoalei ardelenilor?! Norocul a venit din partea harnicului Anton, cel care, aproape mintenaş, a învins şi Imperiul vienez! Şi iată cum!.. Grancsa a dat în judecată Imperiul… fiindcă nu primise leafa pentru munca sa! La prima întâlnire cu aşii justiţiei, aceştia au câştigat, spunând că Anton era angajat pe post de călău şi îşi primise leafa cuvenită!… Anton a ripostat!… El fusese angajat la Deva, în funcţia de călău, unde îşi făcuse din plin datoria!… Iar la Alba-Iulia nu fusese nici angajat, nici plătit!… Aşa că Imperiul a fost învins de Anton Grancsa! Şi a fost răsplătit Anton, pentru munca depusă!… A primit, la preţul zilei, 51 de florini! Pentru Horea, Cloşca şi Crişan!… Cu aceşti bani vienezi a putut să-şi cumpere două căruţe cu fân şi trei vaci!
Eu l-aş ruga pe Nicolae Manolescu să mă sprijine în demersul meu de valorificare a tuturor factorilor istoriei românilor!… Vreau să i se ridice o statuie lui Anton Grancsa, ca nu cumva să-l uităm!