Plagiatul a devenit o chestiune publică în România odată cu descoperirea celui al lui Victor Viorel Ponta. Plagiatul n-a fost dovedit de vreo „comisie de etică” locală alcătuită din piticanii morale, ci de ditamai revista „Nature”. Adică de una dintre cele mai prestigioase publicații științifice ale lumii. Ne amintim (sau, mai corect spus, nu ne mai amintim, pentru că în România amnezia este o boală incurabilă) ce mobilizare de forțe, ce înfruntări, ce demență s-au declanșat odată cu dovedirea furtului indubitabil. A fost un test pe care societatea românească l-a căzut in corpore. La doar câțiva ani după acest act penal, Ponta a devenit un fel de arbitru al vieții publice din România. Guvernele cad ori se formează aproape exclusiv în funcție de semnalele transmise de el. Sau cel puțin așa i se pare lui. Nu se poate, totuși, nega existența unei unde de șoc în mediul academic. De bine, de rău, câteva capete de păcătoși au căzut. Vreme de mai multe luni, cei ce se știau cu musca pe căciulă s-au dat de ceasul morții să schimbe regulamente și legi, să se lepede de propriile lucrări copiate. Cea mai comică dintre situații a fost aceea a hoților care au cerut „de bunăvoie și nesiliți de nimeni” să li se retragă titlul de doctor. Era ca și cum ar fi împrumutat de la un vecin o șurubelniță, iar după ce și-au terminat treaba au restituit-o proprietarului. Chestiunea plagiatelor merge în România mână în mână cu aceea a universităților, particulare și de stat, apărute după 1990 asemenea unor ciuperci. În loc să adopte ideea logică și benefică a întăririi universităților deja existente, s-a preferat, din motive exclusiv politice, finanțarea unor instituții de învățământ superior inclusiv în orășele unde nu existau nici măcar niște licee de Doamne-ajută. Așa se face că bugetul poartă povara finanțării unor universități pentru care calificativul „rușinos” sună ca un elogiu. E vorba de universități cu lectori, conferențiari, profesori ce dau diplome pe bandă rulantă și organizează doctorate la nivelul labei gâștei. E o axiomă că principalul responsabil de dezastrul societății românești este învățământul. Subfinanțarea cronică își are originea tocmai în dispersarea iresponsabilă spre unități despre care se știe de la bun început că nu produc decât non-valoare și fraudă pe scară industrială. Avem un nou guvern și un nou ministru al Învățământului ajunși la putere tocmai pentru că aberațiile patronate de pesedei deveniseră intolerabile. Extinderea rețelei universităților-boschetar s-a produs la inițiativa stângii, pe vremea lui Iliescu, fiind mai păzită decât bostănăria de toate guvernele ce s-au perindat în acești ani. Acum avem un guvern de dreapta, asumat reformist și cinstit. Vor avea oare peneliștii curajul să se atingă de această șerpărie care își trimite spre societate otrăvurile? Pariez că nu. Și asta pentru că nivelul general al clasei politice e cel dictat de standardele de subsol din care provin marea majoritate ale „aleșilor neamului”. Va urma clasica tragere de timp, obișnuita demagogie urmată de încăierări sterile, calculele politicianiste, după care se va intra în logica meschină a campaniei electorale — și cu asta, basta! Totul va funcționa ca mai înainte, cu sprijinul populației amnezice și oarbe, care nu și-a dat încă seama că e bătaia de joc a unei hoarde de prădători cu pretenții de salvatori și iluminați. r eacțiile celor prinși cu ocaua mică au fost violente și perfect orchestrate. Din ceea ce părea a fi o campanie decisivă împotriva plagiatului n-a mai rămas nimic. Campionii acestei lupte, având între protagoniști admirabile luptătoare precum Emilia Șercan, Ramona Ursu, Brîndușa Armanca ori Melania Cincea, au fost supuși unor abjecte înnoroieri și amenințări de tip mafiot. În schimb, cu neînsemnate excepții, hoții și-au păstrat privilegiile, ba chiar au mai și prosperat de-atunci încoace. Ne îndreptăm, după modelele verificate în ani și secole de netrebnicie românească, spre momentul în care culpabili vor fi cei care au denunțat furturile, și nu împărații îmbrăcați în hainele noi ale imposturii și ticăloșiei. Plagiatul nu e, însă, nici pe departe, o pungășie românească. Dar e unul din acele păcate de care nu scapi nici măcar după moarte. Cine s-ar fi gândit că până și o somitate precum Susan Sontag va ajunge, postum, pe prima pagină a revistelor culturale pentru un plagiat petrecut acum o jumătate de secol? Împrejurările sunt tulburi, dar cu atât mai demne de povestit. Precocitatea lui Susan Sontag, în diverse domenii ale științei și ale… vieții era binecunoscută. La șaptesprezece ani, încă studentă, s-a măritat cu o stea în ascensiune a sociologiei și psihanalizei americane, Philip Rieff, destul de tânăr și el, de douăzeci și opt de ani. Căsătoria a durat opt ani, din ea rezultând un fiu, binecunoscutul, azi, jurnalist David Rieff. Mariajul a fost destul de turbulent, încheindu-se în termeni nu tocmai onorabili. O biografie recentă a lui Susan Sontag, scrisă de Benjamin Moser, furnizează elemente cel puțin șocante privind relațiile intelectuale dintre soți. Într-o scrisoare către sora ei, Susan Sontag descria, înaintea mariajului, modul în care se desfășura colaborarea dintre ea și logodnicul ei: viitoarea mare intelectuală afirma că majoritatea recenziilor publicate de Rieff în acea perioadă fuseseră produse de ea. Mai precis, ea citea cărțile, făcea descrieri amănunțite, scria articolul pe care Phillip Rieff doar îl „revizuia”, semna și trimitea la tipar. Se pare că aceste lucruri erau cunoscute de către apropiații menajului Rieff-Sontag, de vreme ce Jacob Tauber i se adresa într-o scrisoare: „Apropo, ai renunțat la drepturile asupra lui Freud? Ar fi o crimă.” Tauber se referea la Freud: The Mind of the Moralist, teza de doctorat a lui David Rieff, scrisă în perioada căsătoriei cu Sontag. Mai mult, din afirmațiile lui Len Gutkin, care a publicat de curând un articol pe această temă în „The Chronicle Review”, rezultă că în anii 1990 Rieff i-ar fi scris o dedicație pe cartea cu pricina ce nu lasă niciun dubiu asupra contribuției lui Susan Sontag la scrierea volumului: „Susan. Dragostea vieții mele, mama fiului meu, co-autoarea acestei cărți: iartă-mă. Te rog. Philip”.
Pentru Benjamin Moser, biograful lui Sontag, lucrurile sunt limpezi: el constată că „cel puțin la început” cei doi soți au lucrat umăr la umăr, fiind însă „convins că ea trebuie considerată adevărata autoare”, deoarece ideile îi aparțineau. Există și mărturii că, în privat, Susan Sontag susținea „cu vehemență” că întreaga lucrare a lui Rieff a fost scrisă de ea. Până aici, avem un caz de „exploatare intelectuală” clasic: cel aflat în poziție de putere profită de situația subalternă a celui mai slab. Așa s-au clădit și în România cariere de venerabili profesori universitari și academicieni, care și-au pus doar semnătura pe munca și transpirația celor din subordine. Ca profesor, am auzit de multe astfel de situații, și, drept consecință, am refuzat să public fie și măcar un singur articol co-semnat cu asistenții și asistentele mele. Am preferat să le dau șansa de a publica sub proprie semnătură, ajutându-i cât am putut, decât să se „agațe” de pulpana „șefului.” Dar lucrurile în cazul Rieff-Sontag nu se opresc aici. Len Gutkin a descoperit, cu ocazia unei relecturi a cărții împricinate, că mai multe pasaje sunt, pur și simplu, plagiate din autori cunoscuți, între care M.H. Abrams. Nu e voba de parafrazări sau de „repovestiri”, forme, și ele, de plagiat, ci de preluarea, cu punct și virgulă, de fragmente din textul lui Abrams. Puse pe două coloane, ele nu lasă loc niciunui dubiu asupra furtului intelectual. Ce e drept, lui Abrams i se face o concesie: într-un loc, el e prezentat drept „sursa” unui citat din Goethe… Nu însă în pasajele însușite pe nemestecate, cu vădita intenție a autorului bicefal Rieff-Sontag de a-și apropria munca acestuia. Dat fiind istoria complicată a tezei / cărții, e imposibil de stabilit cine e plagiatorul: Philip Rieff sau Susan Sontag? Pentru a-l descoperi ar trebui să aflăm cine e adevăratul autor al tezei. Cum amândoi protagoniștii acestei sordide istorii sunt morți, probabil că nu vom afla răspunsul niciodată. Len Gutkin amintește că Susan Sontag a mai fost acuzată o dată de plagiat. În anul 2000, când a publicat romanul In America, s-a afirmat că scriitoarea preluase pasaje din mai multe cărți, fără să le menționeze. Atunci, ea a invocat „licența poetică” și „aluzia culturală”, ieșind basma curată. Cea care descoperise „inserturile” nemărturisite a fost o istorică în vârstă de 81 de ani, care a identificat nu mai puțin de douăsprezece surse nemenționate, sau menționate vag în deschiderea cărții, unde Sontag anunța că e „îndatorată unor materiale și anecdote, pe care le-a folosit (și modificat)”. Dacă „folosirea” e evidentă, „modificările” nu sunt prea vizibile… Dacă plagiatul a ajuns în sfere atât de înalte (iar Susan Sontag s-a aflat mereu în plutonul fruntaș al „intelectualilor new-yorkezi”), ce pretenții să ai la Târgoviște ori la Băneasa (dau două nume la întâmplare)? Celor ispitiți să folosească „mâna de lucru străină” le dau un sfat: nu vă exploatați niciodată iubitele! Mai ales atunci când sunt inteligente și frumoase, așa cum a fost Susan Sontag…