Din nou despre Călinescu

Încep printr-o nedumerire personală, care ar putea fi taxată și ca o dovadă de naivitate a unui iubitor (sincer) de literatură, dar eu o consider, mai degrabă, ca pe o probă de onestitate: Prin ce mister al creației, un gazetar de provincie din perioada de dinainte de 1989, care a scris zeci de ani despre mărețele realizări locale ale „epocii de aur” se poate ridica, la un moment dat, la altitudinea unei creații de critică literară? Prin ce alchimie secretă, condeiul său, tocit ani în șir pe subiectele terne ale producțiilor la hectar și glorificării unor fapte supradimensionate, a putut să pătrundă în orizontul de creație al unui critic atât de important, explorându-l cum nu s-a mai făcut până la el ? Nu știu, desigur, neavând instrumentele necesare, cu ce rezultate s-a finalizat această aventură spirituală, dar înfăptuirea sa trebuie, măcar, amintită. Ziaristul Valentin Ionescu – absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității București –, căci despre el este vorba, a scris în peste cincisprezece ani de trudă, de acumulări și incertitudini, cum singur a mărturisit, o carte de critică literară cu incitantul titlu Comicul comentariului călinescian, publicată în anul 2000 la Editura Cartea Românească, în apreciata serie eseuri/critică. După câțiva ani de la apariția cărții, autorul s-a stins din viață și nu știu dacă receptarea ei, atât cât a fost, a avut darul să-l mulțumească. Am fost martorul privilegiat al conceperii acestei cărți, prin discuțiile avute cu fostul gazetar, tangențiale, totuși, cu subiectul lucrării, pentru că discreția sa era evidentă, dar suficiente pentru a întrezări tainica-i preocupare. Încercarea sa obsesivă de a-l „disculpa” pe Călinescu în privința acuzațiilor de colaboraționism cu regimul comunist era demnă de interes și camufla, fără îndoială, obiective îndrăznețe. Analizată retrospectiv, atitudinea sa deconspira, desigur, una din metodele de pregătire a viitoarei cărți. Spunea Valentin Ionescu, din câte îmi amintesc, că G.Călinescu nu a colaborat cu comuniștii decât într-un mod perfid, inaparent ca atare pentru cei care nu se pricep în materie de estetică, psihologie și critică, dând ca exemplu practic, privitor la ipocrizia oportunismului criticului, falsele sale pledoarii pentru metoda realismului socialist din textele publicate în „Cronicile optimistului” și în volumul Literatura nouă. Considera el că, evidențiind în permanență criteriile perene ale artei autentice, Călinescu, care și-a păstrat integritatea morală într-un mod cam derutant, ironiza astfel pretențiile inculte și fatal efemere ale propagandei comuniste pentru literatura cu tendință și, inevitabil, falsă.

Era de-a dreptul încântat, amintind de „glosele cultural-estetice” călinesciene, inegalabile prin profunzimea paradoxală și excentricitatea savuroasă. Mai târziu, mi-a relatat că aceste idei le-a dezvoltat într-o scrisoare către un scriitor contemporan în care pleda și pentru superioritatea limbii franceze, în raport cu limba germană, în materie de exprimare filozofică. Ideea lui era că germana, o limbă aglutinată, cu puține elemente de legătură, e mai puțin aptă pentru o exprimare filozofică decât franceza, cu multele sale conjuncții, prepoziții, pronume relative și adverbe de mod și o infinitate de noțiuni penetrante și nuanțate. În ilustrarea acestor considerente, credea el, și Cioran a preferat supremația analitică a francezei în scrierile sale, adăugând, cu amuzantă complicitate, celebra propoziție: „limba franceză este mai inteligentă decât înșiși vorbitorii ei”. Dar să revenim la carte. La scurt timp după apariția ei, primind-o, l-am felicitat pentru, am zis eu, intrarea în lumea criticilor literari. Valentin Ionescu m-a avertizat imediat că el nu tinde către acest statut, fiind doar un „descriptivist amator”, oferindu-mi, în scris, o posibilă cheie pentru receptarea cărții sale. Cât de amator este un autor care, în doar două sute de pagini, reușește să întreprindă o impresionantă investigație în universul operei de critic și istoric literar, dar și de cronicar de fapte diverse, al lui Călinescu, impresionând prin exactitatea terminologică, argumentarea limpede și logica ireproșabilă, urmează să vedem. O întreprindere pentru care, după cum „mărturisește”, s-a „pus pe învățat” – iar bibliografia de la sfârșitul cărții, unde îi găsim pe E. Lovinescu, G. Ibrăileanu, Romul Munteanu, Solomon Marcus, Alexandru Paleologu, dar și pe Nicolai Hartmann, Gaëtan Picon, Paul Ricoeur, Sainte-Beuve, Hippolyte Taine, stă mărturie – pentru a pătrunde în esența „inegalabilului har al disociațiilor și interpretărilor șarmante, nu mai puțin acceptabile”, care fac deliciul stilului călinescian, pentru o analiză care „să nu înșele cititorul”. Încă o carte despre Călinescu este un pariu riscant, pe care, iată, Valentin Ionescu l-a asumat, printr-o evidentă solidaritate cu părerile criticului, care deconspiră și o afinitate reflexivă și ideologică. Practicând cu măsură arta citatului reprezentativ și, în același timp, savuros, autorul pune în valoare sursele umorului călinescian din opera sa nonbeletristică, cărora le dedică scurte, dar pregnante, capitole. Astfel, sunt ilustrate „cuvintele excentrice cu o bizară adecvare la context”, ceea ce denotă un „amuzament manierist”, amestecul neologismelor cu expresiile comune, un adevărat „cocktail stilistic” – cuvinte de uz cotidian alăturate termenilor specialistului, amestec de stiluri, „semnificații excentrice și cu efect de nostimadă” – , toate în slujba unei „jubilații a comunicării” având ca efect incitarea cititorului. Nu lipsesc, bineînțeles, celebrele paradoxuri călinesciene, văzute ca „anunțuri care afirmă și infirmă simultan un lucru”, cinismul, prin „inversarea sensurilor curente ale noțiunilor (deștept înseamnă treaz, iar inteligent – capacitatea de a se ridica la abstracțiuni)”, asociațiile neașteptate (ca exemplu, între „țăran” și Camil Petrescu, între „țăran” și Kant, care „își pun exact aceleași probleme, cu deosebirea că cel din urmă le rezolvă cu altă tehnică”).

Într-un capitol interesant, autorul demonstrează capacitatea lui Călinescu de a „pune de acord contrariile” cu o remarcabilă artă a elocinței, ceea ce-i conferă „tot dreptul să afecteze aerul de maestru”. Referirea concomitentă la toate genurile comentariului critic călinescian, fără discriminare, marchează coerența și constanța discursului critic, fără vreo urmă de trenare sau diluare a expunerii, ceea ce menține un interes mereu treaz cititorului. Nu putea lipsi din cartea lui Valentin Ionescu analiza pe care Călinescu o face mereu inefabilului, iar „impresionismul”criticului este explicat prin formulări clare, de o siguranță și o radicalitate cu totul dezinhibantă pentru un neprofesionist al criticii. Interesantă este și comparația pe care autorul ne-o propune, în ceea ce privește demitizările lui Călinescu, cu De Sanctis, care le face portrete scriitorilor italieni fără menajamente, și cu Iorga, ale cărui „hipostazieri demitizatoare ale personalităților privite de public cu respect” au surprins adeseori. Referindu-se la aprecierea surprinzătoare a lui Călinescu, conform căreia Jocul secund al lui Ion Barbu trebuie analizat în funcție nu numai de poetica lui Mallarmé și Valéry, ci, mai ales, de poezia lui Conachi, Pann și Bolintineanu, Valentin Ionescu sintetizează totul într-o frază admirabilă: „scriitorii mari și mici participă la o ordine majoră ascunsă, talentul cel mai modest intrând într-o categorie stilistică”. În fine, în fraze fluente, integrate natural în demonstrație, cu o exactitate terminologică fără ambiția epatării, este explicitat histrionismul lui Călinescu, forma lui de „protest accesibil celorlalți prin râs contra acumulărilor culturii mediocre, un mod de a restabili persuasiv echilibrul major și dreptatea valorilor”. Ambiția lui Valentin Ionescu a fost mare ; el a vrut să scrie un studiu cuprinzător despre Călinescu și să justifice astfel o operă aflată în sufletul său, plecând cu originalitate de la expresivitatea predominant comică a operei marelui critic, pe cât de adevărată, în opinia sa, pe atât de neașteptat de monstrată.