Isusa Cristina

Alexandru Ecovoiu mărturisea undeva că, deși respectă credința religioasă, nu-i împărtășește dogmele și că, din moment ce nu crede în aproape nimic, cu atât mai puțin ar putea să creadă în biserică. Nedus de multe ori la biserică, el se arată a fi mefient față de orice doctrină religioasă. Din aceste motive, mesajul major transmis prin intermediul romanelor sale nu constă neapărat în dorința de a desacraliza litera cărților sfinte, ci în intenția de a propune o regândire a dogmelor religioase plecându-se de la inadvertențele și contradicțiile aflate chiar în litera textelor biblice. Știm că după apariția romanului Sigma i s-au adus autorului multe imputări din partea Bisericii Ortodoxe Române, dar am auzit și că un alt roman, Saludos, a devenit material didactic pentru studiu seminarial la Universitatea din Leipzig.

În primul dintre romane, personajul Mentorul crește doi Iisuși pentru a dovedi neputința Învierii, precum și existența unui frate geamăn al său, iar în al doilea se avansează ipoteza existenței unui Dumnezeu care să fie mulatru sau de culoare. Miza romanului Sigma o reprezintă citatul din Biblie „Eu, Eu sunt Domnul și în afară de mine nu este niciun Mântuitor” (Isaia 43, 11). Iar aceasta, într-o vreme în care Biblia nu mai este considerată, de protagonistul romanului, a fi de inspirație divină, ci doar o scriere laică dictată de mintea omenească. Având drept „literă de evanghelie” acest citat, Mentorul se opune, prin ceea ce gândește și face, divizării lui Dumnezeu în entitățile Sfintei Treimi. Prin urmare, pentru el, dar și pentru alte personaje ale acestor romane, Dumnezeu este Unul, singurul de origine pur divină, indiferent prin ce prismă religioasă ar fi privit. Aceasta, în timp ce Iisus și apostolii săi sunt predispuși și expuși păcătuirii prin datul lor omenesc. Nesupus greșelii, grație originii sale pur divine, Dumnezeu ar fi unul singur, neîntinat de păcate și unicul apt pentru a judeca drept.

În acest (sfânt?) spirit este conceput și scris ultimul roman apărut, Ambitus, unde Isusa Cristina ajunge să fie considerată presupusa soră sau viitoarea mireasă a Mântuitorului. Așteptarea și apariția ei sunt motivate de haosul care predomină încă din prima scenă a romanului, de esență apocaliptică, atunci când se produce o puternică explozie la schitul Vergo. În acele ceasuri rele, ale spargerii tuturor vitraliilor din cauza deflagrației, călugărița Irma dă peste un copil de trei ani lipsit de ombilic și nu exclude ipoteza ca această ființă însemnată să fie o reprezentare sau un mesager al diavolului. Copilul este abandonat, dar va fi luat și dus de către un bătrân la Internat, unde i se pune numele de Tiber. Începând de atunci, timpul s-a oprit în loc pentru comunitatea din Vergo, care va primi darul nemuririi.

Faptul că au fost deja înzestrați cu darul vieții veșnice îi motivează pe vergoni în a nu se mai duce la biserică și ajung chiar să-l considere pe Iisus de esență inferioară, din moment ce El a expiat pe cruce și nu ar mai fi înviat. Degradarea morală și decadența lor reliefează tendința ființei umane de a pierde simțul realității în momentul când obține puteri nelimitate. Așa se explică faptul că tinerețea cu bătrânețe, dar și viața fără de moarte, nu au drept efect benefic punerea bazelor pentru o viețuire armonioasă. Dimpotrivă, un modus vivendi hedonistic, oțios (specific, mai ales, epocilor crepusculare) pune stăpânire pe urbe. Trăirea clipei – care clipă, dacă e să ne raportăm la veșnicia avută în față? – îi determină să comită fărădelegi, urbea devenind un loc al păcatelor specifice unui tărâm diavolesc.

Măicuța Irma și copilul nimănui Tiber sunt ființele umane care aduc în Vergo blestemul nemuririi și al infertilității, dar tot ele rup acest blestem prin împreunare sexuală, atunci când, peste nu mulți ani, Irma îl pipăie pe adolescentul Tiber pentru a-i (re)găsi ombilicul și dă peste bărbăția sa. Astfel va fi zămislită Isusa Cristina, așezarea strict delimitată Vergo fiind aleasă (nu se știe din partea cui) ca loc de naștere pentru viitorul Mesia. Prin calitățile sale vocale, de ambitus, Tiber (nume de rezonanță, care face referire la minunile lui Iisus de pe malurile Lacului Tiberiada) dă glas crizei religioase din lumea contemporană, care desacralizează credința și atributele divine ale lui Cristos. Trebuie să avem urechea fină, pentru a auzi muzica sferelor și vocea Divinității, cu care nu mai suntem racordați pe aceeași lungime de undă – ar fi avertismentul lansat de romancier.

Alexandru Ecovoiu mizează în scrierea romanului Ambitus pe un același impact spiritual și mentalitar asupra cititorilor. Există și în această carte aceleași provocări la nivel ideatic împotriva dogmei religioase prin crearea de personaje ce au o atitudine în răspăr față de învățătura creștină. Nici temele nu sunt schimbate față de scrierile anterioare: dorința de Putere, (dez)ordinea, războiul, dogma religioasă, timpul, nebunia, lumea pe dos. Tehnica și perspectivele narative nu diferă de la un roman la altul într-atât de mult încât să nu se poată recunoaște un anumit stil. Dar preponderența discursivității, lipsa dialogului, amestecul de idei și de descrieri atenuează valențele sugestive știute ale lui Alexandru Ecovoiu. În Ambitus, roman-parabolic cu un același subtext autoreflexiv plin de inserții filosofice, luciditatea și eficiența ironică nu mi se par că se ridică întotdeauna la nivelul acelora cu care eram obișnuiți din romanele anterioare, mai ales din Saludos. Sau poate că m-am obișnuit eu cu felul de a scrie al lui Alexandru Ecovoiu. De exemplu, în scena foarte bine pregătită și de efect, când toată comunitatea aștepta pe noul Mesia, aș fi putut paria că Irma (anagramă pentru aceea care va fi la baza cultului marian) va naște o fată.