Am răsfoit numere recente din câteva publicații literare și ne-am oprit la editorialele cu care se deschid aceste reviste. În EX PONTO (numărul 3-4, 2019), Angelo Mitchievici scrie chiar „despre reviste, câteva reflecții“: „Revistele literare, așa modeste, cenușărese, cum par ele în ochii chiar ai unor colegi de breaslă, sunt cele în care se scrie corect românește, în care limba română păstrează standardele cele mai înalte, în care ea își relevă complexitatea și nuanțele, în care identitatea națională este recuperabilă în ceea ce are ea mai prestigios, mai durabil. Fără ele, am avea o cultură de postaci, de like-uri și sms-uri, o cultură care pune egal între dl Goe și Mihai Eminescu, un egal cât un LIKE:“ În CONTA (nr. 33, 2019), editorialul semnat de Adrian Alui Gheorghe se intitulează Dincolo de canon, Poezia și pornește de la sondajul realizat de revista noastră privind Lista canonică a literaturii române din ultimul secol: „O sută de poeți în o sută de ani (1918 – 2018) este recenta anchetă a României literare, una temerară, curajoasă, provocatoare! Grea treabă! Am răspuns anchetei, am fost parte din rezultatul final, unul onorabil, credibil, pentru literatura noastră…“. Editorialul lui Cassian Maria Spiridon din CONVORBIRI LITERARE (nr. 9, 2019), ne propune o dezbatere pe teme morale înalte, lumea și păcatele ei capitale: „Păcatul este definit drept încălcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a legilor morale…“. În fine, Nicolae Prelipceanu, în editorialul său cu titlul Cuvinte în derivă, din VIAȚA ROMÂNEASCĂ (nr. 9, 2019) caută și găsește exemple prin care ne arată că „limba română e grea“: „M-am mai mirat și-n alte articole, mărturisesc o reluare, de folosirea cuvântului atribut în loc de atribuție. Asta mi se pare că vine din direcția actualității politice, mai verde spus dinspre incultura politicienilor și a comentatorilor, ziariști sau analiști, cum le place să li se zică. Știe oricine, sau, scuzați, presupuneam că oricine știe că atributul e, în sintaxă, un adjectiv ajutător, un determinativ, pus pe lângă un substantiv (n-o să mi se ceară acum să explic ce e ăla un adjectiv, ce e ăla un substantiv, ce e aia sintaxă, sper), cam așa: fluture roșu. El nu înseamnă deloc că e o treabă pe care o face fluturele, roșu fiind greu imaginabil ca o activitate sau o acțiune. Roșu e atributul. Atribuția e treaba caracteristică și caracterizatoare pentru o funcție, pentru o poziție în care se află, în general, un om. Pentru că n-o să poți spune, fără să te umpli de ridicol, că ucisul oilor e atribuția lupilor sau chiar a urșilor.“ Cum se vede, editorialele, atunci când există, sunt pe teme variate și de interes. Din păcate, e de observat, că nu în toate revistele întâlnim aceste articole de direcție, de stringentă actualitate literară, atât de necesare pentru a contura profilul unei publicații.