Pe vremea cînd am învățat eu carte, clase erau considerate proprietarii de sclavi și sclavii, seniorii feudali și iobagii, burghezii și proletarii, iar în societatea nouă, eliberată de exploatare, muncitorii și țăranii; intelectualii – doar o pătură. Și tot pe atunci se mai știa despre clase că se definesc printr-o anumită poziție față de mijloacele de producție. După revoluția din decembrie, un timp oarecare nu s-a mai vorbit despre clase. Parcă intraseră în pămînt. La un moment dat însă (mi-ar fi imposibil să precizez cînd), iată că noțiunea reapare, de data asta într-o asociere inedită : clasa politică! Procopseala, de bună seamă, ne venea din Occident, care le știe pe ale lui și face cu ele ce vrea. În românește însă, „clasa politică” sună arogant și ostentativ, sugerînd situarea deasupra prostimii a celor, chipurile, meniți s-o călăuzească. Se nasc cîteva întrebări. Prima : ce înseamnă „clasă politică”? Orice noțiune trebuie să se definească printr-un gen proxim și o diferență specifică. În cazul dat, genul proxim ar fi substantivul „clasă”, iar diferența specifică – adjectivul „politică”. Lucrurile se complică din momentul în care ne întrebăm : ce alte clase mai există în societate care să contureze, împreună cu cea politică, genul proxim numit „clasă”? Să fie vorba de clasa muncitoare, de țărănime, de întreprinzătorii mari, mici și mijlocii? Aș, de unde! Acestea au avut și au o semnificație socială, economică, profesională. Așa-zisa „clasă politică” nu dispune de niciuna dintre ele. A face politică nu-ți conferă un nou statut profesional, nici vreo încadrare socială inedită. Că unii concep politica drept o profesiune sau chiar o practică în acest spirit nu schimbă cu nimic esența lucrurilor. Așadar, sintagma „clasă politică” este goală de înțeles, circulația ei datorîndu-se exclusiv comodității sau supunerii la modă. Și, desigur, contextului istoric, asupra căruia voi zăbovi în continuare.
România a trăit peste cincizeci de ani (1938-1989) sub regimuri dictatoriale. Simțul civic, în acest lung interval, s-a atrofiat iremediabil. După decembrie 1989, viața politică a epocii de tranziție, menită în principiu să restaureze democrația, a mers progresiv pe căi ostile acesteia. În forul suprem al țării au pătruns mulți oameni incompetenți sau dubioși, iar interesele de clică au strivit sistematic interesul obștesc. Traseismul parlamentar a atins cote aberante, mergînd pînă la ivirea unei formaţiuni-balama, constituită din transfugi şi aptă să schimbe majoritatea, deşi la alegeri nici nu luase încă fiinţă ! Un partid de mare anvergură, aflat mai mereu în fruntea bucatelor, ne-a oferit de-a lungul vremii serialul amar al prăbuşirii şefilor săi. Un fost prim-ministru, acuzat de malversaţiuni, a ajuns teafăr la închisoare după o tentativă eşuată de suicid. Instalat la rîndu-i în Palatul Victoria, pupilul său s-a dovedit un plagiator sordid, a lepădat „benevol” titlul de doctor şi a fugit din scenă în urma unei tragedii colective. Un al treilea, în fine, împiedicat de propriul cazier să stea în capul guvernului, s-a consolat temporar cu funcţia de preşedinte al Camerei, înainte de a poposi, cam tîrziu, la puşcărie. Ultima verigă a lanţului introduce o inovaţie: în locul atentatelor la Codul Penal, sfidarea limbii române! Ora bilanţului final se apropie, falimentul bate la uşă.
Într-o atmosferă deschisă schimbării, cînd confruntăm ipoteze şi scenarii multiple, se vorbeşte inclusiv despre „resetarea” clasei politice. Să fim serioşi! Cum şi cînd, cu ce, cu cine ? Îmi vine prompt în minte o istorioară din epoca fanariotă. Se practica pe atunci o pedeapsă barbară: legarea de un stîlp a condamnatului, dezbrăcat, uns cu miere şi dat pradă roiurilor de muşte avide. Un om milos trece pe lîngă un astfel de osîndit şi vrea să gonească nesăţioasele insecte, dar oropsitul nu-i îngăduie: „− Lasă-le în pace, că vin altele mai flămînde!” Iată ce ar putea să însemne „resetarea clasei politice”. Îndreptarea, posibilă şi necesară, va veni pe alte căi. Printr-o resetare generală a mentalităţilor, care nu se produce peste noapte.