Un Prometeu suprarealist

insula, ca spațiu geografic izolat și împânzit de ape, predispune la contemplare, atenția alunecînd deseori spre propria existență, a carei lipsa de însemnătatedă naștere gîndurilor amare. Un Crusoe fără mască, protagonistul lui Casares, caută la un loc liniștit unde să trăiască, deloc atipic pentru un fugar condamnat pentru o crimă misterioasă. La fel ca personajul lui Defoe, jurnalul său devine o terapie în fața nebuniei și mai ales o marcă a viețuirii sale în acel topos.

Insula are o vegetație luxuriantă: „Plante, pajiști, flori de primăvară și de vară, de toamnă, de iarnă, se succed cu o repeziciune năucitoare, mai grăbite să se nască decât să moară“ (pag. 20), un paradis pierdut și regăsit sub marca invenției lui Morel. Titlul reprezintă o analogie cu romanul Insula doctorului Moreau, scris de H. G. Wells, făcând astfel parte din longeviva tradiție a oamenilor de știință nebuni. Asemenea lor, Morel încearcă să depășească limitele cunoașterii umane stabilite de Dumnezeu, în cele din urmă pierzând controlul asupra propriei creații.

Casares nu oferă răspunsuri edificatoare, ci mai degrabă creează un evantai laborios de situații, cu un imaginar caleidoscopic puternic, asemenea unei picturi suprarealiste a lui Salvador Dalí, unde imaginile sunt deformate, toate lucrurile se îmbină violent unele cu altele, iar timpul nu încape în propria sa existență, ondulându-se ca un val oceanic pe insula unde locuiesc „pacienții unui balamuc părăsit“ (p. 36). Atmosfera misterioasă, incertă este redată prin apariția unui grup de oameni, care pe timpul zilei repetă sistematic aceleași discuții, organizând dansuri și petreceri la muzeu, iar noaptea dispar ca prin magie. O altă bizarerie este apariția a doi sori și a două luni pe cer, care nu coincid, semn evident al unei realități dublate artificial: „Sorii erau sus, unul mai sus decât celălalt“ (p. 82).

Povestea de dragoste dintre naratorul necunoscut și Fausine este banală la început: un bărbat este atras de o femeie cu trăsături exotice, analizându-i lapidar mișcările trupului, gesturile, privirea etc. Nimic nou până aici. Însă, pe măsură ce povestea avansează în propriile enigme, Faustine nu mai pare nici femeie, dar totuși nici vreo prezență fantomatică, supusă alienării îndrăgostitului.

O temă răsunătoare face apel la transmigrația conștiinței umane de la persoana propriu-zisă la o replică a ei, pentru că întrebarea care ar urma este: dacă am crea originalul și după aceea o copie a acestuia în contexte identice, cum putem distinge conștiința copiei de cea a originalului? Sigur că, de vreme ce Casares adoptă o viziune emergentă a conștiinței în poveste, răspunsul este că cele două nu pot coexista, cel puțin nu în același plan.

Printr-un joc de imaginație, este nevoie doar de inversiunea imaginii wildiene din Portretul lui Dorian Gray, unde imaginea, nu omul, este supusă timpului și o inversează din nou, astfel încât redarea evenimentelor să aibă o realitate mai convingătoare decât existența subiecților.

Jucându-se de-a Dumnezeu, Morel își dorește să surprindă frumusețea umană și să o deruleze la nesfârșit ca pe o casetă video veche, care funcționează până la un punct fix, se oprește și repetă constant același procedeu. El folosește diverse instrumente adaptate pentru a capta vibrații și unde neobișnuite. De vreme ce: „O persoană, un animal sau un obiect sunt, în fața aparatelor mele, ca o stație care emite concertul pe care dumneavoastră îl ascultați la radio. Dacă deschideți receptorul de unde olfactive, veți simți parfumul iasomiilor de la pieptul lui Madeleine, fără s-o vedeți“ (p. 104). Invenția lui Morel este un aparat care produce un mimesis viu, materializat, care preia cu ușurință firescul și nefirescul, așa că tema cărții nu mai este de natură cosmică, ci metafizică.

Ca un Prometeu suprarealist, Morel are ca scop conservarea anumitor particularități ce țin de om sub forma unor holograme verosimile. În realitate, fugarul de pe insulă nu vede nici pe departe ființe, ci imagini animate.

Vorbim și de un malthusianism, când insula este paradisul particular al celor care o locuiesc, ea trebuie protejată, astfel că, sărăcia, bolile, epidemiile și războaiele sunt factori pozitivi pentru omenire, dat fiind că asigură echilibrul între numărul populației și cantitatea mijloacelor de subzistență, ferind măcar pentru o perioadă intimitatea insulei de prezențe amenințătoare.

Cu un realism magic, debordant, scriitorul argentinian reușește să redea o unitate a contrariilor, sintetizând două perspective pe care în mod normal le abordăm separat, și anume: o viziune carteziană asupra realității, dar și o acceptare a supranaturalului ca realitate adițională. Așa reușește autorul, prin descrierile prozaice ale insulei cu un scenariu natural aproape edenic, să împletească elementele realiste cu cele onirice, oferind un apogeu prozei sale. Așa cum Mircea Eliade amintea în Istoria credințelor și ideilor religioase că cei dragi se vor reîntâlni în cer, tot așa Casares își adună eroii într-un paradis familiar, ferit de durerile efemerității și degradării spațiului: „Aceeași grădină, dacă scenele care se vor păstra veșnic, se înregistrează aici în diferite momente, va cuprinde nenumărate paradisuri“ (p.124).

Nu am putea vorbi despre un limbaj pretențios, deoarece cuvintele curg natural într-o topică simplă, ușor de urmărit, însă detaliile sunt încărcate de utopii care mai de care. În plan psihologic, analiza personajelor este săracă, mai ales că, în afară de cel condamnat la crimă, restul sînt proiecții mecanicizate, nu au suflet sau comportament în adevăratul sens al cuvântului.

Spre final, posesorul jurnalului își dorește aceeași soartă ca a celorlalți, o eternizare modernă pe care o așteaptă ca pe o mare ușurare: trecerea în neființă prin imagine. În acest fel ar putea să fie mai aproape de femeia iubită: „Sufletul meu n-a trecut încă în imagine; altminteri aș fi murit, aș fi încercat s-o mai văd (poate) pe Faustine, pentru a fi împreună cu ea într-o viziune pe care nimeni n-o va mai relua“ (p. 156). Totodată ne putem pune întrebarea: Oare chiar avem nevoie de sufletul cuiva, dacă avem celelalte componente, forme, mirosuri, mișcări, reflexii, sunete?

Fără doar și poate, Adolfo Bioy Casares reușește să intensifice treptat firul întâmplărilor, care devin din ce în ce mai puțin inteligibile pe măsură ce rațiunea lecturii caută portițe logice de interpretare. Explicată în detaliu, e de prisos, nu numai că și-ar pierde valoarea de consum specifică literaturii fantastice, dar ar însemna o actualizare circulară a ideii de sens, ceea ce nu e cazul aici. E ca și când ai încerca să atingi aripile unui fluture: la sfârșit vei rămâne doar cu o pulbere viu colorată în mâini.