Departe de California

Sunt un vechi fan al lui Bruce Springsteen. Nu știu dacă cel mai vechi din România, dar cu siguranță unul dintre cei mai vechi. Îmi aduc aminte cu precizie când i-am ascultat primele cântece, pe un LP adus de un prieten din America. Era în 1975 și discul, Born to Run, îi asigurase o popularitate imensă. Era a treia lui realizare discografică, după altele două care trecuseră neobservate. Din acel moment, mi-am procurat, mai ușor sau mai greu, mai încet sau instantaneu, tot ce a scos pe piață. Dacă albumele de până în 1989 îmi ajungeau cu oarecare întârziere, pe cele de după căderea comunismului le-am obținut, în America fiind, în chiar ziua apariției lor oficiale. De pildă, Human Touch și Lucky Town, apărute simultan, în 1992, le-am cumpărat într-o minunată zi de primăvară într-un magazin din cea mai frumoasă gară din lume, Union Station din Washington. The Ghost of Tom Joad, din 1995, am reușit să-l obțin, de la un mic și dinamic magazin muzical din Manhattan, chiar cu câteva zile înainte de lansare. Era toamnă, cred că luna noiembrie, și New York-ul mi s-a părut încă și mai fabulos.

Inutil să spun că am toată discografia lui Bruce Springsteen, în formate audio și video, nenumărate variante mai mult sau mai puțin cunoscute, documentare, vreo douăzeci de cărți despre viața și activitatea lui. Inclusiv autobiografia din 2016, intitulată, după discul care i-a adus celebritatea, Born to Run. Asta nu înseamnă că-i împărtășesc vederile politice și sociale. A fost un sprijinitor activ al lui Barack Obama, submediocrul președinte al Statelor Unite, din vremea căruia datează profunda, radicala criză care macină societatea americană. Mai ridicol încă, a servit-o cu ardoare și pe Hillary Clinton… Fac însă distincția între om și operă. M-am bucurat, așadar, de performanța lui recentă, și anume one-man show-ul susținut la Teatrul Walter Kerr din New York. Inițial, în toamna lui 2017, fusese programată o serie de șase săptămâni de spectacole. Ea s-a prelungit mai mult de un an, seria încheindu-se în 15 decembrie 2018. Biletele ajunseseră la sume obscene. Cele de la spectacolul final au atins și câteva mii de dolari. Cei interesați pot vedea această evoluție actoricesc-muzicală pe canalul Netflix, sub titlul Springsteen on Broadway. Între timp, a apărut varianta audio și probabil curând vom avea acces și la DVD sau Blu-ray.

Astăzi mi-am propus să vorbesc despre noul său CD, apărut în 24 iunie a.c., la cinci ani după anterioara lui realizare discografică, High Hopes (2014). Nu mai aștept de mult originalitate și inventivitate de la Bruce Springsteen. A dovedit din plin, de-a lungul deceniilor, că e un mare compozitor și un mare cântăreț. O legendă, cum se spune. Ceea ce aștept e calitate. Noua lui producție, Western Star (2019), distri­buită prin Columbia Records, o oferă din plin. E ca și cum te-ai reîntâlni cu un vechi prieten, despre care știi totul, dar care-și păstrează, mira­culos, vitalitatea, spontaneitatea și prospețimea. Și care te ia prin surprindere tocmai pentru că nu e nimic surprinzător în ceea ce-ți oferă. Aș spune că există, la orice creator important, o bună predictibilitate. Când iau o carte nouă de Cărtărescu, Don DeLillo sau Vargas Llosa o iau în numele unei așteptări anume. Dacă privesc un spectacol cu Don Giovanni, nu vreau să descopăr în el altceva decât a pus Mozart. Mi-au fost întotdeauna suspecți artiștii capabili de așa-numite „metamorfoze spectaculoase”. Când porți prea multe măști, există riscul ca în spatele lor să fie neantul.

La fel și acest album pe care, previzibil, critica l-a întâmpinat cu oarecare răceală tocmai pentru că e „prea Springsteen”. Ceea ce nu îl împiedică să fie, chiar în timp ce scriu acest articol, cel mai bine vândut produs muzical pe Amazon.com. Bine, veți spune că e și mult marketing la mijloc, că „sistemul” de promovare își face datoria. Se prea poate. Dar dincolo de toate acestea, există realitatea unei muzici main-stream de cea mai bună calitate. Și cu sublinierea că main-stream-ul actual a fost creat și de artiști precum Springsteen. Ceea ce regăsești în acest album e una din cele două variante ale cântărețului. Există un Springsteen în tradiția rock americană și unul ce s-a construit pe sine în dialog cu scena folk și blues (asta după ce a abandonat ispita jazz-ului, evidentă în primele două albume, de la începutul anilor 1970). Predomină, așadar, varianta soft, baladescă, lirică, vag depresivă, susținută de ample orchestări dominate de instrumentele cu coarde sau de suflat. Nu lipsesc, evident, nici cântecele în care în prim-plan se află ghitara și vocea. Dar și în cazul lor perdeaua sonoră de fundal avansează pe neobservate spre ascultător, alcătuind un înveliș insinuant și protector totodată.

Am fost tentat să spun (presupun că au făcut-o și alți critici) că Western Stars e un fel de antologie născută din continuarea unor teme și experimente întrebuințate în discurile din ultimii cincisprezece ani, Devils & Dust (2005), Magic (2007), Wrecking Ball (2012), High Hopes (2015). Da și nu. Există, evident un riff ușor de recunoscut, o recurență a frazării destul de neinspirată, „amprentată” deja în discurile menționate. Dar nu ea dă profilul decisiv al creațiilor de pe Western Stars. Mi se pare mai degrabă că Springsteen reia starea și sonoritatea unor cântece (foarte cunoscute, de altfel) care nu și-au găsit locul în albumele de studiou ale artistului. Mă gândesc la Streets of Philadelphia, Secret Garden ori Blood Brothers. Ce le unește e delicatețea, chiar dulceața, abordării instrumentale. Partea ritmică e asigurată, de regulă, de altceva decât de clasica baterie. Instrumentele cu coarde și de ciupit își asumă funcția omogenizării unui fundal sonor în care, adeseori, sunt lăsate în libertate sunete aparent incongruente: efecte whoa, scurte intervenții contrapunctice ale ghitarei, pianului sau chiar ale vocii lăsate să emită într-un falset bine controlat, fragmente dintr-un discurs aproape neurastenic, repede acoperit însă de note grav-joculare și forțat-triumfaliste.

Într-o declarație de dinaintea apariției discului, Bruce Springsteen vorbea despre omagiul adus muzicii sud-californiene a anilor ’60-’70. Oricât m-am străduit, n-am descoperit nicio asemănare cu explozia de vitalitate a corifeilor din vestul Americii. Poate că singurul element care susține o astfel de apropiere se află în folosirea memotronului, a vibratorului și a mult-abuzatului, în epocă, moog. Moog-ul apare însă într-o piesă, cea titulară, în care nota dominantă (chiar excesivă) e cea de country and western. Ce ar putea avea în comun cu muzica unor George Jones și Glen Campbell e tema spa­țiilor deschise, a drumului spre necunoscut, a depărtării care-l ab­soarbe pe individ în ochiul energiei ei devoratore. Și, de asemenea, vi­ziunea rapsodică, a sonorităților surprinse într-o expansiune parcă infinită. Niciunul dintre cântecele albumului nu are vivacitatea auto­generată a bala­delor rock-folk din perioada de aur a epocii beatnik-ilor. Dim­potrivă, ele sunt mereu cariate de semitonu­rile depresiei și de moliciunea melancoliei.

Western Stars di­feră de multe din­tre discurile lui Springsteen prin faptul că nu e un produs „E Street Band”, adică echipa de acompaniament tradițională a cântărețului. De data aceasta, a invitat peste douăzeci de instrumentiști pentru a realiza un album care e în același timp extrem de coerent și de divers. Nota comună o dau textele și amprenta stilistică a vedetei rock, iar diferențele sunt datorate tratamentului orchestral. Jon Brion, de pildă, evoluează în cântecele Western Stars, Sleepy Joe’s Café la moog și farlisa, în Stones cântă la timpan, iar în Moonlight Motel
adaugă și celesta, diversificând aria instrumentelor care îndepărtează albumul de zona rockului pur și dur.

Deși fan înrăit, n-am fost cucerit de toate cele treisprezece cântece ale albumului. Cam o treime ar fi putut lipsi atât din cauza preca­rei inventivități melodice, cât și a mesa­jului mai degrabă irelevant (Sleepy Joe’s Café, Sundown, There Goes My Miracle). Altele sunt salvate de orchestrația inspirată (Wayfarer, Western Stars ori Hello Sunshine). Rămân, așadar, ceva mai mult de jumătate dintre piese în care se simte „gheara leului” și reala plăcere de a comunica. E mult? E puțin? Dacă le adăugăm zecilor de piese deja clasicizate, aș spune că e o proporție acceptabilă. Ele contureză un univers pe care Bruce Springsteen l-a populat de mult cu propriile obsesii, luminându-i adâncimile și rotunjindu-i semnificațiile. Statura celui poreclit The Boss nu mai poate să crească, pentru că ea a ocupat deja întreaga scenă a muzicii pop-rock americane. Drept dovadă, nici n-a fost nevoie ca numele său să figureze pe fața albumului. Ilustrația conține doar titlul. În cazul lui, ca și al atâtor mari artiști longevivi, problema ce se pune nu e dacă aduce ceva nou, ci dacă te dezamăgește ori nu. Rockerul din New Jersey nu mai are de demonstrat nimic. Fără să-l plasez în raftul de sus al discurilor lui Springsteen, acolo unde se află, după gustul meu, The Wild, the Innocent and the E Street Shuffle (1973), The River (1980), Tunnel of Love (1987), The Ghost of Tom Joad (1995) sau The Rising (2002), Western Star stă sub aura nostalgic-magică a sonorităților articulate cu gura aproape închisă.