„În centrul operei noastre, fie ea și neagră, strălucește un soare inepuizabil, același care țipă pe cîmpie și pe dealuri.“
(A. Camus, Enigma, 1950)
puţini sunt artiştii care seamănă pînă la identitate cu opera lor, iar Albert Camus face parte din această rară familie. Aşa se explică probabil şi surprinzătoarea unitate a operei sale, în care, în ciuda diversităţii genurilor reprezentate și a clasificărilor tematice sau cronologice, un crez uman şi artistic se împlineşte neîncetat, ideile se leagă şi se integrează organic, se întregesc reciproc şi îşi fac ecou. Autenticitatea mărturiei şi transfigurarea artistică a unei experienţe trăite fac ca această operă să ocupe un loc aparte în literatura angajată de la mijlocul veacului XX, pentru că în cazul lui Camus, angajarea ţine și de natura sa pasională, datorată sîngelui său de „african mediteranean“, cum îi plăcea să se autodefinească, precum și de noblețea caracterului său. Francez pe linie paternă, născut în Algeria la a patra generaţie (străbunicul său a venit pe-acest nou pămînt al Franţei cu primul val de coloni, îndată după 1834) şi spaniol după mamă, el fost dăruit cu o nedezminţită dragoste de viaţă, cu o vitalitate a cărei sursă, mai tîrziu, a identificat-o în „fidelitatea instinctivă faţă de o lumină în care [s-a] născut şi în care, de mii de ani, oamenii au învăţat să salute viaţa şi în suferinţă.“
Pentru a înţelege în ce fel această fidelitate i-a determinat tipul de angajare, cele patru eseuri din Nunta (1939) sînt repere esenţiale. În cadrul seriei de autor Albert Camus inițiate anul trecut de Editura Polirom, a fost reeditată de curînd traducerea Irinei Mavrodin a acestor texte. Marile teme camusiene se regăsesc aici într-un imens clocot de imagini și de idei care se nasc neîncetat unele din altele într-o ţesătură foarte densă care atrage şi opune în acelaşi timp rezistenţă. Este materializarea, intuitivă aici, a asumării de mai tîrziu a preferinței lui Camus pentru gîndirea în imagini, care induce delectare estetică și încordare intelectuală. După cum şi stilul său, tot aici îşi vădeşte resursele poetice şi caracterul lucid, pentru că literalmente solar, în perfect acord cu al artistului care prin fire este Camus. Ceasul lui de graţie e amiaza, cînd soarele e la zenit, cînd balanţa lumii e în echilibru perfect, cînd domneşte o tăcere fără seamăn şi lumina e atît de intensă încît înnegreşte peisajul. În opera lui Camus, lumina şi soarele guvernează înţelesurile cele mai profunde şi inspiră metaforele cele mai fertile, de la Străinul, în care protagonistul ucide din „cauza soarelui“, la Ciuma, unde soarele grăbeşte putrezirea cadavrelor, pînă la Omul revoltat care se încheie cu teoretizarea „Gîndirii de-amiază“, sau la Primul om, roman autobiografic rămas neterminat, unde copilăria e scăldată în lumina soarelui, care nu costă nimic şi care îi face bogaţi şi fericiţi pe toţi săracii Algeriei. Dar începutul se află în Nunta, unde din lumină şi din soare se naşte atît viziunea poetică a lui Camus, cît şi cea filozofică. Nicăieri în opera sa el nu va mai fi atît de poet, dar de aici, poezia sa va iradia în ea peste tot.
Nuntă la Tipasa şi Vîntul la Djemila, cu nuanțe diferite fiecare, pun în scenă omul, care, celebrînd frumuseţea, deplinătatea, armonia, măreţia naturii înconjurătoare, se descoperă pe sine, îşi măsoară libertatea şi îşi află limitele prin raportare la ea, află că „nu e uşor să devii ceea ce eşti, să-ţi regăseşti adevărata măsură“ şi că a fi fericit e o datorie de viaţă. Omul în lumină, de la răsăritul soarelui pînă la apus, sub cerul darnic, bătut de vînt, învăluit în miresmele ameţitoare ale pămîntului, ascultînd tăcerea pietrelor şi zborul păsărilor, în apropierea mării hrănitoare; omul copleşit de armonia elementelor, cu firea lui, prins „în marele desfrîu al firii şi al mării“ şi care „încearcă să-şi potrivească respiraţia după răsuflarea năvalnică a lumii“; omul acesta, în fine, este Albert Camus însuşi, care, la douăzeci şi trei de ani, în Algeria, la Tipasa, loc binecuvîntat între toate pe ţărmul Mediteranei, ajunge să-şi strige pasiunea: „Iubesc această viaţă cu toată fiinţa şi vreau să vorbesc despre ea în libertate: ea îmi dăruieşte orgoliul condiţiei mele de om“, și să se angajeze că „va depune mărturie“ despre toate acestea, prin creație: „Există un timp cînd trebuie să trăieşti şi un timp cînd trebuie să depui mărturie despre ceea ce trăieşti. Există şi timp pentru creaţie, lucru mai puţin firesc. Să trăiesc la Tipasa, să depun mărturie, şi opera de artă va veni mai tîrziu. Iată una din formele libertăţii.“ Şi tot acolo, se simte exponentul unei „întregi rase, născută din soare și din mare, vie și plină de sevă, care-și trage măreția din simplitate și, dreaptă pe malul mării, își trimite surîsul complice către surîsul strălucitor al cerului său.“ Este poporul Algeriei, neam tînăr, cu totul dăruit clipei, fără memorie, fără istorie, dar nu lipsit de simţul onoarei, nici de al dreptăţii, pe care Camus îl înfăţişează în Vara la Alger într-o mulţime de instantanee, la lucru şi la distracţie, dimineaţa şi seara, la plajă, pe stradă, la bar, la cinema, trăind mereu deplin şi intens; un popor pe care îl privește cu tandrețe, cu înțelegere și compasiune, chiar și atunci cînd îl ironizează, pentru că o face cu incomparabilă solidaritate. „Nu-i de mirare că iubesc chipul acestei țări mai cu seamă cînd mă aflu în mijlocul celor mai săraci oameni ai ei.“ De ei se simte la fel de legat ca și de peisajul înconjurător.
În Deşertul, ultimul text al ciclului, cu titlu enigmatic în raport cu cadrul meditaţiei, care nu mai este Algeria, ci Italia, mai ales Florenţa, natura nu poate fi despărţită de memorie, de filtrul religiei şi al artei, dar pe Camus îl face și mai categoric, mai încăpăţînat, în privinţa adeziunii la prezent: „Lumea e minunată şi în afara ei nu există mîntuire.“ – revelaţie ea însăşi minunată, şi disperată. El nu va fi niciodată un poet al memoriei, ci doar al vieții – premisă esenţială pentru filozofia sa care pune natura şi lumea împotriva istoriei, şi care va constitui însăşi miza demonstraţiei de mai tîrziu, din Omul revoltat. Deşertul, mai pregnant decît celelalte eseuri ale ciclului Nunta, cuprinde elementele esenţiale ale revoltei camusiene. Pe care Camus nu o desparte de artă, de rostul artistului, şi pe care a pus-o sub semnul „Gîndirii de-amiază“, al unui tragism solar, mediteranean, reprezentat pentru el de tinereţea și puterea creatoare a Greciei la apogeul civilizaţiei sale.
De aceea Nunta, care îl exprimă perfect pe acest creator dionisiac prin fire și apolinic prin stil, poate fi şi o cheie pentru o mai rafinată înţelegere a angajării lui. Aceasta s-a dovedit a fi împotriva tuturor curentelor epocii deraiate din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, în special împotriva ideologiilor care tocmai viaţa au călcat-o în picioare, şi care au condus la instituţionalizarea terorii şi a crimei. În Franţa postbelică, marcată de culpabilitate și resentimente, unde cîștiga teren extrema stîngă de orientare şi obedienţă staliniste, Camus a fost o figură solitară şi, curînd, izolată. Împotriva lui, după apariţia Omului revoltat, în 1951, întreaga gauche caviar din Saint-Germain-des-Prés gravitînd în jurul lui Jean-Paul Sartre şi a revistei Temps modernes a dezlănţuit o campanie de defăimare cu efecte durabile pînă în prezent. Unul dintre defăimători, care îi bagatelizează opera şi i-o şi răstălmăceşte grav, l-a numit pe Camus filozof pentru clasele de liceu (Pilosophe pour classes terminales e chiar titlul cărţii sale din 1970), fiind de părere, între altele, că Nunta ne dezvăluie un „precursor ontologic al fascismului“. Mai recent, în 2000, Bernard Henri Lévy, care își schimbă părerile după cum bate vîntul modelor ideologice, scria în memoria lui Sartre, de la a cărui moarte trecuseră douăzeci de ani, Le siècle de Sartre, unde s-a simţit şi el dator să se întrebe, în legătură cu același ciclu Nunta al lui Camus, dacă nu cumva „credinţa oarbă“ în natură condamnă la inacţiune şi, implicit, la acceptarea totalitarismului şi crimei.
în România, probabil că nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-l suspecteze pe Camus de fascism, în schimb, nu puţini sînt cei care îl plasează în rîndul simpatizanţilor comunismului. Pentru că la noi, receptarea operei lui încă suferă de inerţiile dirijismului ideologic din „epoca de aur“, cînd titluri importante ale sale au fost complet ignorate, dacă nu chiar cenzurate: Omul revoltat a fost tradus pentru prima dată în româneşte abia după 1989, iar marca interdicţiei versiunii originale se păstrează şi astăzi pe fişa cărţii din fişierul BAR, unde litera S aminteşte că ea a fost bine păzită la aşa-numitul fond secret, accesibil doar cu aprobare specială. Aceeaşi soartă a avut-o şi discursul rostit la Universitatea din Uppsala după primirea Premiului Nobel (1957), un manifest artistic ca un strigăt de revoltă, însemnat cu acelaşi S, pentru că include o critică a realismului socialist şi a tuturor tentativelor de subordonare politică a artei. Nici despre jurnalismul său nu s-a vorbit deloc la noi. Nu există decît un singur remediu pentru limpezirea consecinţelor unor lecturi tendenţioase şi ale judecăţilor superficiale şi conjuncturale: opera însăşi, şi reluarea ei, iar şi iar, pînă la descoperirea adevărului sădit în ea. Nici fascist nici comunist, Camus a fost doar, dacă asta e puţin lucru, un artist care s-a „dăruit timpului vieţii sale“ şi „demnităţii celor vii“, „pentru ca viaţa tuturor să se înalţe în lumină“ – cuvintele îi aparţin, fiecare are greutate şi acoperire în opera sa. Trebuie doar ca ea să fie citită „cu atenţie“, aşa cum şi-a dorit creatorul ei, deşi ştia că formulează o dorinţă „exorbitantă“. Efortul de a i-o îndeplini îşi va găsi o excepţională recompensă în Nunta.