Literatura memorialistică a reprezentat, în ultimele două decenii și jumătate, „fierul de lance” al prozei noastre: față de producția dinainte de 1990, memorialistica publicată în deplină libertate n-a umplut doar o întreagă bibliotecă, ci a și scos la iveală talente literare nebănuite. În asemenea context, orice nouă carte de amintiri care n-a putut vedea lumina tiparului în vremea comunismului trebuie să facă față unei redutabile concurențe, deoarece vine pe un teren intens parcelat și cultivat.
Totuși, recentul volum de amintiri al ofițerului Nicu Negrici, editat de fiul său Eugen Negrici și intitulat Amintiri din război (1941/1944), Humanitas, 2019, „iese din rânduri” – pentru a recurge la un limbaj adecvat – și se impune atenției cititorului. Dincolo de amintirile tragice ale unui combatant azvârlit în vâltoarea măcelului mondial, luptător pe frontul anti-sovietic și apoi pe cel anti-german, cartea sugerează o preocupare neașteptată a autorului, preocupare ce se insinuează lent, capitol cu capitol: criticul și istoricul literar Eugen Negrici n-a făcut aparent altceva decât să editeze jurnalul salvat ca prin minune al tatălui său; în realitate, el pune la îndemâna cititorului un document de semnificație veșnică, mărturia de dragoste a unui soldat pentru fiul și pentru soția lui rămași acasă. Dragoste tot mai arzătoare pe măsură ce suferințele frontului deveneau intolerabile.
Nu doar acest aspect insolit particularizează Amintirile din război; Nicu Negrici reține din teatrul ororii mai ales scenele tragice, consemnând în scris un război fără fard, o încleștare ce se mișcă între eroic și sordid. Episoadele pun războiul într-o lumină lugubră, iar armata română într-o postură dintre cele mai triste.
Acest căpitan de stat major nu se jenează să înfățișeze figuri de ofițeri români sadici, să descrie apocaliptic un „tren al morții” plin cu evrei înghesuiți în vagoane de vite și duși spre lagărul de exterminare, să arate trupele române măcelărite de loviturile propriei lor artilerii, să descrie spectacole sângeroase și grotești, când frica animalică îl duce pe om aproape de nebunie. Tot ce are mai respingător absurda încleștare răzbate în paginile acestui om cinstit, care povestește doar ce a văzut cu ochii lui.
De la primele episoade tragice de pe front, Nicu Negrici are privirea întoarsă spre ceea ce a lăsat în urmă. De fiecare dată când schițează portretul unui camarad de arme, al unui ofițer apropiat sau întâlnit întâmplător, memorialistul nu uită să consemneze dacă acela avea sau nu copii, cum îi chema, cât de mari erau etc. și să se transpună pentru o clipă în conștiința acelor micuți având tatăl obligat să lupte departe. Când cade răpus câte un ofițer, Nicu Negrici are un gând de jale mai ales pentru copilul sau copiii care îl așteaptă acasă.
E posibil ca războiul să exacerbeze, în sufletele bărbaților, pornirile paterne; nu garantez că e o regulă generală, dar constat că ea s-a aplicat pe deplin căpitanului memorialist. Poeziile trimise de pe front în scrisori către soția sa, înduioșătoare prin poetica lor desuetă, îl au uneori destinatar pe Pucu, aflat atunci la o vârstă a pre-înțelegerii, dar tratat de tatăl său cu toată seriozitatea. Versurile intitulate Urare de Crăciun, trimise fiului de undeva din nesfârșita iarnă rusească, emoționează nu doar prin circumstanțele scrierii și transmiterii lor, cât mai ales prin schițarea unui mic manual de educare a copilului.
Aceste ciudate documente publicate la aproximativ trei sferturi de secol de la scrierea lor mărturisesc afecțiunea profundă și necondiționată a tatălui pentru fiu și a fiului pentru tată, atipică în zilele noastre și oricum extrem de rară în oricare moment al istoriei – înainte sau după Freud.
Până la urmă, volumul intitulat Amintiri din război se transformă în cu totul altceva: într-un concentrat de iubire paternă și, din partea editorului, într-o tardivă mărturisire de iubire filială.