În același număr din „L’Obs“, Elisabeth Philippe semnalează un paradox, pornind de la un masiv volum de corespondență ceva mai vechi al lui Stéphane Mallarmé. Deși mesajele pe Twitter și pe alte mijloace moderne au luat locul scrisorilor de amor, niciodată în trecut nu s-au publicat mai multe volume de corespondență privată ale scriitorilor clasici. În plus, aproape fiecare culegere de scrisori reprezintă un eveniment.
I se consacră articole sau cărți, au loc dezbateri, indiferent de natura corespondenței, fie scrisori de dragoste, precum cele schimbate de Camus cu iubita lui Maria Casares sau acelea adresate de François Mitterrand Annei Pingeot, fie cele profesionale dintre Romain Rolland și Panait Istrati. La Paris există un Institut al Memoriei care conservă arhivele scriitorilor. Directorul lui spune că, deși după 2000 numărul manuscriselor arhivate e din ce în ce mai mic, destui scriitori contemporani scriu și astăzi de mână. Observație care ne încurajează să sperăm că genul epistolar va redeveni într-o zi o obișnuință. Și că manuscrisele ar putea reprezenta cândva o alternativă la computer, la SMS și la celelalte.