O Phedră scandinavă

Filmul Dama de cupă, în regia lui May el-Toukhy, cu un scenariu semnat de Maren Louise Käehne și May el-Toukhy, selectat în competiție anul acesta la TIFF, a primit unul dintre cele mai importante premii, Premiul pentru Regie. Privită din exterior, familia din care fac parte Peter (Magnus Krepper), un doctor care a reușit în carieră, soția sa Anne (Trine Dyrholm), o avocată specializată în problemele minorilor, de la violuri la alte forme de abuz, și cele două fiice gemene este asemeni unui cristal, care asociază strălucirea durității într-o combinație a echilibrului și perfecțiunii. Vila în care locuiesc se află în mijlocul naturii, într-o pădure, la marginea unui lac, iar anotimpul care guvernează locul este o vară blândă. La un moment dat, camera fixează un arbore și apoi face un zoom lăsându-ne să vedem îndeaproape ramurile care formează un păienjeniș. Nu este totuși nimic de observat acolo, niciun detaliu, și ceea ce camera explorează rămâne inaccesibil ochiului care poate focaliza fără să mărească. Este un laitmotiv al fimului care poate trece neobservat. I-am căutat semnificația pe care doar filmul o emană, cea a trangresiunii, o încercare de a trece, de a depăși, de a traversa o graniță către liniștea vegetalului, către ceea ce se află înrădăcinat în noi. Marea suferință oferă astfel de puncte focale care revendică atracția vidului. În familie, apare Gustav (Gustav Lindh), fiul din prima căsătorie a lui Peter, un adolescent cu probleme de comportament, resentimentar, dificil, iar acest fapt zguduie echilibrul familiei. Tatăl dorește să și-l apropie, dar nu știe cum să o facă, în schimb, cu o experiență consistentă în dialogul cu minori, Anne reușește să găsească punți de comunicare alternând amenințarea cu oferta unei amiciții în care înțelegerea și compasiunea își fac loc. Adolescentul are ceva dintr-un cal nărăvaș care se cere îmblânzit, furia sa se domolește treptat, tactul de care dă dovadă mama vitregă dă rezultate. Povestea s-ar putea încheia aici, cu atât mai mult cu cât surorile gemene se atașează de acest frate venit de nicăieri care începe să le acorde atenție. Dar Anne face un pas care traversează frontiera dintre mama vitregă și fiu, mai precis într-un mod insidios schimbă rolul de prietenă-mamă cu unul de femeie-iubită. Jocul este unul al insinuării, în game minore, atingeri pasagere, confidențe, o zbenguială aparent inocentă în lac, întrebări cu caracter intim, un sărut pe gură, priviri cu acea căldură animală a atracției etc. Sunt la început mici provocări menite să câștige încrederea, să elimine blocajele de comunicare, ceea ce și reușește cu abilitate femeia. Numai că picătura de frivolitate, complacerea în a fi admirată, apreciată și potențial dorită relevă un joc de putere. Cuplul Peter și Anne fac dragoste, iar Anne își provoacă partenerul să iasă din rutina tandreții printr-o simulare a violenței, într-un scenariu în care dominația masculului să fie resimțită plenar. Poți înțelege cumva ce anume generează excitația cu privire la acest adolescent, și anume zbaterea lui, nesupunerea sa, impulsul de eliberare de sub tutelă, din captivitatea normelor. În jocul erotic pe care-l întreprinde Anne există însă și luciditate, un control al dozajului pe care femeia cu experiență îl are, dar și o nevoie de a simți pe deplin senzualitatea, de a-și relansa feminitatea, de a testa prin seducție puterea. Anne este o Phedră modernă, dar nu una care nu-și poate controla pulsiunile erotice, ci o femeie care-și afirmă plenar sexualitatea într-un joc de putere periculos pentru că adolescentul pe care l-a sedus este fragil, incapabil să-și gestioneze afectele, să realizeze că jocul de inițiere este limitat la sexualitate și ocazional. Dacă ne-am afla într-un roman de Michel Houellebcq, de pildă, Particulele elementare, ecranizat de Oscar Roehler în 2006, unde există un astfel de episod de inițiere, nu ar fi nicio problemă. Dar ne aflăm într-un film scandinav, într-o societate puternic reglementată etic, iar autoarea infracțiunii de corupere de minori este chiar un avocat care pledează cu succes pentru drepturile lor. Există astfel o dimensiune schizoidă a personajului feminin, ființa etică și cea erotică se despart iremediabil, iar golul care se cască înghite întregul edificiu familial. La o petrecere, Sora lui Anne o vede sărutându-se cu Gustav, iar ea este nevoită să-l respingă, în încercarea de a pune capăt relației care a devenit riscantă. Numai că gestul ei represiv este citit greșit, respingerea nemotivată lovește în plin, iar adolescentul își pierde echilibrul și intră într-o vrie emoțională care conduce către confesiunea făcută tatălui său cu privire la relația cu Anne. Scenariul din tragedia antică este recuperat aici, Tezeu-Peter este mințit de către Phedra-Anne care face o criză de inocență în care-și proiectează deopotrivă frica și furia împotriva unui Hipolit-Gustav, servindu-se de un episod colateral al unei tentative de furt tăinuit până atunci. Hipolit-Gustav este alungat din casă, iar o încercare a sa de a reveni eșuează în fața unei Phedre nemiloase, nu pentru a fi fost respinsă, ci pentru faptul de a fi fost demascată, expusă. Există o ezitare, între panta mărturisirii cu consecițele dramatice ale unui posibil divorț, final de carieră etc., și cea a minciunii, a conservării aparențelor cu orice preț. Anne optează pentru a doua variantă, numai că minciuna solicită un efort considerabil, o artă dramatică care reclamă calități actoricești excepționale. Ea asistă la episoadele torturante ale unui tată descompus sufletește de neîncredere, durere, dragoste paternă, respingere, vinovăție, etc. La aceasta se adaugă intensitățile dizolvante ale cuplabilității ei, culpabilitate care se adâncește tot mai mult ca și privirea camerei în trunchiul unui copac. Totul culminează cu sinuciderea lui Gustav al cărui cadavru este descoperit în pustietatea pădurilor din nord și care îngheață, nu știm pentru cât timp, relația dintre soț și soție. Finalul filmului nu ni-l oferă pe tavă pe cel vinovat spre a fi numaidecât pedepsit, dimpotrivă există un mic episod în care una dintre fetele pe care Anne le-a încredințat spre adopție temporară pentru a o proteja de un tată violent se întoarce să-i mulțumească. May el-Toukhy nu pledează pro sau contra, nu se transformă în judecătorul lui Anne, nu ne oferă o judecată morală. De aceea filmul ei are ceva din tăietura nemiloasă și curată în același timp a tragediei. Anne a făcut enorm de mult bine în numeroase împrejurări, viața sa profesională este dedicată limitării abuzurilor, doar că devine autoarea unui astfel de abuz. Dacă mărturisește poate pierde tot, profesie, familie, foarte probabil fiicele fiind încredințate spre custodie tatălui și conform legislației extrem de severe în țările nordice cu privire la coruperea de minori, chiar și libertatea. În plus, Gustav nu este neinițiat sexual, nu se află la prima experiență intimă. Ceea ce este însă bine urmărit în film este acest mecanism implacabil al minciunii ca efect al bulgărului de zăpadă care prin rostogolire devine avalanșă. La final, cristalul familial închide în el o fisură, una care nu poate fi corectată, și care-i va submina integritatea, dar povestea nu merge mai departe. Tezeu-Peter și Phedra-Anne își vor relua menajul instalați în rutine, bântuiți fiecare de propriile neliniști.