In memoriam Pavel Chihaia

În noaptea de după decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor printre nominalizări aflându-se și prima monografie despre el, Pavel Chihaia, în vârstă de 97 de ani, se retrăgea definitiv în istoria culturii române. Dramaturgul și romancierul, traducătorul de poezie din tinerețe, actorul din vremurile de restriște, când o figurație la unul dintre teatrele bucureștene te salva de inaniție, se remodelase, silit de împrejurările cumplite ale stalinismului, devenind istoric al artei și, de fapt, istoric pur și simplu. În numai câțiva ani, vocația lui literară întâlnea o pasiune pentru redescoperirea trecutului din care s-au revelat vaduri anterior neștiute ale istoriei noastre. Pavel Chihaia avea darul rar al intuirii ansamblurilor din urme incomplete și disparate, uneori nici măcar din atât. Urmărind reprezentarea domnilor de pe primele monede ale Țării Românești, el a putut reconstitui nu doar mode vestimentare sau opțiuni politice, ci și influențe culturale venite dinafară, de la curți princiare mai vestite. În pagini ca acelea, talentul prozatorului își descoperea noi valențe, descrierile tehnic impecabile ale costumelor dobândind o strălucire stilistică aparte și creând efecte estetice memorabile.

În timp, studierea curților voievodale de la Târgoviște și Câmpulung, a bisericilor și mănăstirilor statului de la sud de Carpați sau descoperirea unor simboluri heraldice regăsite pe pietre încastrate odinioară la intrarea în incinte domnești a închegat o imagine coerentă, plauzibilă, nefardată a unui ev mediu românesc în care trăsături comune cu cultura occidentală se împleteau armonic cu altele, bizantine și slave. Pentru a obține asemenea rezultate, Pavel Chihaia a depășit arealul inițial al specialității sale, practicând meseria istorică la scară amplă. El a făcut numeroase descinderi pe teren, căutând să nu afirme nimic fără acoperire, dar a și studiat, în marile biblioteci bucureștene, cronicile și hrisoavele din colecții publicate ori inedite. Discutarea straturilor din care sunt alcătuite marile letopisețe ale statului sud-carpatin și încercările temerare de a elucida miturile originilor noastre statale (legenda lui Negru Vodă) rămân exemplare până astăzi, pline de sugestii și îndrumătoare cu mari foloase într-ale metodei.

Câteva dintre cele mai importante descoperiri ale lui Pavel Chihaia au pornit de la o vizită aproape rutinieră într-unul dintre muzeele bucureștene, unde i-au atras atenția două pietre sculptate, și de la efortul de a găsi carnetele de călătorie arheologică ale lui Alexandru Odobescu, după ce descoperise schițele făcute de pictorul elvețian care îl însoțise pe acesta în peregrinările menite să identifice monumente ale trecutului. Pe urmele acestor doi prieteni din sec. al XIX-lea, Pavel Chihaia a găsit „Athos-ul românesc” din Munții Buzăului, o surpriză de proporții în geografia istorică și culturală a țării pe care aș asemăna-o ca semnificație descoperirilor arheologice de la Niculițel.

În teza lui doctorală susținută la Sorbona, istoricul a recuperat divorțul ideologic relativ dintre cavaleri și Biserica apuseană după era cruciadelor, când nobilimea războinică a început să cultive ocupațiile hedonice, să aprecieze dulceața vieții, în loc să consimtă să rămână doar brațul înarmat al ierarhiei ecleziastice. Rezultatul a fost elaborarea, de către diverși autori în sutană, a unor narațiuni și dizertații menite să amintească puternicilor zilei că bunăstarea lor este temporară și relativă, virtuțile morale fiind singurele care le pot asigura mântuirea. Magistrala demonstrație a istoricului român a scos la iveală un aspect puțin cunoscut, necercetat sistematic anterior, al Evului Mediu apusean, descoperindu-i și sursele intelectuale orientale, trecute prin Bizanț și păstrate și într-unul dintre romanele populare cele mai îndrăgite de odinioară: Varlaam și Ioasaf.

Pășind fără teamă în zone prea puțin cercetate, făcând necesarele conexiuni între urmele materiale și cele spirituale, între monument, cuvânt și imagine, Pavel Chihaia s-a dezvăluit ca un istoric de anvergură, cu program rotunjit de la o carte la alta, capabil – mai ales la senectute – să încerce explicații cu tenta unor reflecții de filosofia istoriei pe seama trecutului românesc din statul Basarabilor. Dacă se ține seama de caracterul fragmentar și de datarea târzie a multora dintre textele – documentare și narative – din care se poate afla cum s-au petrecut lucrurile în statul sud-carpatin, nu cred că ar fi greșit să i se recunoască lui Pavel Chihaia meritul de a fi un istoric prin excelență al medievalității valahe, ale cărei mode de curte, inițiative ctitoricești, producții culturale și mentalități dominante într-un moment sau altul le-a reconstituit ca nimeni altul.

Într-o epocă viciată de presiuni ideologice și de o cenzurare nedisimulată, istoricul bucureștean a putut produce o operă situabilă la antipodul egali­tarismului artificios internaționalist, oferindu-i acestuia o replică feerică, descoperind compatibilități mai profunde, valori comune Vestului și civilizației românești vechi, înscriind prin trăsături de distincție și de noblețe fragmentul valah într-un ansamblu european dinamic, coerent, divers și funcțional. În acest fel, Chihaia ducea mai departe, cu accente proprii inconfundabile, tipul de hermeneutică istorică ilustrat, la vremea lor, de B.P. Hasdeu, N. Iorga, P.P. Panaitescu și alți mari vizionari ai trecutului nostru.

Plecarea din țară a savantului nu s-a datorat doar nevoii de a-și continua viața în libertate într-un moment când, după relaxarea relativă inițială, guvernarea lui Nicolae Ceaușescu se îndrepta către o nouă strângere drastică a chingilor. Ea venea și din aspirația autorului de literatură și de istoriografie de a-și continua opera creatoare ca romancier. În exilul münchenez a colaborat cu Europa liberă, realizând interviuri și mese rotunde cu personalități ale culturii românești din lumea liberă și formulând un program inovativ istoriografiei naționale în zilele pregătitoare ale Revoluției noastre. Din păcate, noul climat de libertate nu a izbutit să resuscite în Pavel Chihaia forțele creatoare literare afirmate în tinerețe atât de convingător (romanul său de debut, Baricada, fusese răsplătit printr-un premiu semnificativ, la începutul epocii postbelice, în ultimii ani de democrație româ­nească anteriori opresiunii comuniste). Prin tena­citatea sa, scriitorul a izbutit să recupereze însă, alte câteva lucrări: Hotarul de nisip (2007), Un armăsar mai puțin. Nuvele inedite (2015), alăturându-le noilor sale cărți de istorie. Există, totuși, destule cazuri de scriitori români, de la Nicolae Bălcescu la Mateiu Caragiale, rămași în memoria culturală a țării cu câte o carte sau două, fără a-și pierde din strălucire. Pavel Chihaia prozatorul și dramaturgul întruchipează un caz de scriitor talentat a cărui tinerețe creatoare a fost întreruptă brutal, sfâșiată, de raptul politic și ideologic. La fel s-a întâmplat și cu congenerii lui, Constant Tonegaru și Dimitrie Stelaru, promisiuni sclipitoare, stinse cu brutalitate de noii exponenți ai puterii, tineri creatori sacrificați pe altarele abrupte ale noii barbarii.

Pavel Chihaia și-a supraviețuit sieși și ocupanților. Soluția lui – să devină istoric atunci când, ca literat, nu a mai putut continua fără să își păteze onoarea; și să părăsească țara când promisiunea libertății era o șansă de a-și regăsi vechile izvoare – a funcționat, omul le-a supraviețuit persecutorilor săi și și-a împlinit în cele din urmă opera, lucrând la ea până aproape de sfârșit. Literatura de tinerețe l-a arătat mai receptiv la universul aventurierilor de prin porturi, tot așa cum spiritul său a fost ulterior mai aproape de lumea cavalerilor și a ctitorilor evului de mijloc, creatori de țară.

Pavel Chihaia rămâne astfel unul dintre cărturarii români cu un profil distinct ai lumii postbelice, exemplar prin ținuta morală și prin inaderența neabătută la comunism, în care nu a crezut.