„Floarea de Foc” sau celălalt „Jurnal al fericirii”

Mare tristețe și de mirare, totodată, cum anumite cărți cu adevărat valoroase trec pe lângă noi neobservate, aproape anonime! Este cazul volumului Floarea de Foc, scris de profesorul și cercetătorul Alexandru Mironescu (1907-1973), membru fondator și emblematic al Rugului Aprins. Apărută inițial la Editura Elion (București, 2001) cu un Cuvânt înainte scris special de Mihai Șora, cartea este realmente de statura Jurnalului fericirii. De altfel, N. Steinhardt era în relații apropiate cu Alexandru Mironescu, se frecventau, posibil să fi citit ori să fi audiat, à l’ancienne, în lectura autorului, paragrafe din Floarea de Foc, căci există mărturii că profesorul proceda astfel cu cei apropiați – o obișnuință în epocă, în treacăt fie spus. Întrucât știm că au existat pagini scrise din „Jurnalul fericirii“, până la plecarea din această lume a lui Al. Mironescu, neîndoielnic, este posibilă și reciproca.

Alexandru Mironescu și Nicolae Steinhardt au avut același duhovnic: blândul și smeritul Părinte Benedict Ghiuș. El însuși membru fondator, emblematic, al Rugului Aprins, Pr. Benedict Ghiuș primește manuscrisul Florii de Foc și-i scrie apoi autorului o entuziastă epistolă. Scrisoarea Pr. Benedict Ghiuș – o primă și pertinentă exegeză – este publicată la finalul acestei cărți, la fel ca în prima ediție, în loc de postfață.

Floarea de Foc a fost scrisă parcă dintr-o răsuflare, între 2 decembrie 1963 și 8 iulie 1964, imediat după ieșirea – petrecută în ziua de 13 noiembrie 1963 – din închisorile comuniste, unde Alexandru Mironescu fusese arestat timp de peste cinci ani alături de alți 15 membri ai Rugului Aprins și împreună cu fiul său Șerban Mironescu, încă student la Filologie clasică. Un motiv în plus ca acest volumul să fie impresionant nu numai ca mărime, cât mai ales prin cultura amplă și rafinată, prin dezinvoltura și inteligența mărturisirii credinței creștine, prin curajul autorului de a rămâne anticomunist.

De altfel, riscurile erau neîndoielnic asumate, a se vedea confiscarea Jurnalului fericirii în cazul confratelui său, N. Steinhardt, și, cu toate acestea, Alexandru Mironescu nu se astâmpără: pe lângă admirabile pagini de meditații creștine, alături de prețioasele și zguduitoarele mărturii din închisorile în care a fost închis, laolaltă cu abundentele note de lectură, își declară neostoit convingerea în valorile democratice și occidentale. Uneori mărturiile sale sunt scrise lim­pede, alteori printre rânduri – acele câteva paragrafe special dedicate Rugului Aprins și fondatorului său principal, Părin­telui Daniil Sandu Tudor, sunt com­pletate cu amintiri despre alți confrați. Din delicatețe în fața unor aspre încer­cări ale vieții, pe unii prota­go­niști îi amintește doar aluziv, fără a-i numi.

O notă specială, tot la capitolul mărturii, este reprezentată de transcrierea în prezentul volum a mai multe poezii ori fragmente de poezie, majoritatea, ale unor prieteni și colegi de închi­soare politică precum: Vasile Voiculescu, Daniil Sandu Tudor, Nichifor Crainic ș.a. Alexandru Mironescu preci­zează că aceste versuri au fost memorate, unele în multiple va­riante, fapt pentru care a făcut efortul, încă în temniță fiind, să identifice versiunea finală. În mod evident, poeziile existente în Floarea de Foc au fost păstrate în varianta transcrisă de Al. Mironescu, întrucât acestea constituie veritabile documente literare. Confruntarea cu originalul o vor face cercetătorii specializați. O rapidă verificare, în cazul poeziilor lui Vasile Voiculescu, care au avut parte deja – din fericire, grație eforturilor Roxanei Sorescu – de câteva ediții profesioniste, arată că există în cartea de față câteva nuanțe și variante pline de farmec, chiar ofertante hermeneutic. În plus, găsim noi informații de luat în seamă: spre exemplu, încă de la Călătorie spre locul inimii, postată drept motto al primului capitol al acestei cărți, există o notă – presupusă a fi – a lui V. Voiculescu, preluată de Al. Mironescu, care susține că această poezie a fost scrisă în „noaptea de 24 decembrie 1946“, iar nu în „24 decembrie 1955“, așa cum apare în edițiile de până acum (vezi și V. Voiculescu În grădina Ghetsemani. Antologie de poezie mistică, Ed. ART, București, 2009, p. 254). Mai trebuie spus aici că Alexandru Mironescu, el însuși poet, autor al unui volum intitulat Poemele filocalice (Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, 1999), fiind în relații de caldă prietenie cu Vasile Voiculescu ori cu Pr. Daniil Sandu Tudor, a primit spre păstrare manuscrisele unor creații poetice ale acestora. Cu atât mai valoroase poeziile regăsite în prezentul volum, unele provenite direct din manuscrisele autorilor, după cum o declară chiar Al. Mironescu. O și mai interesantă situație este aceea că poezia intitulată Un psalt, publicată în Floarea de Foc, pare varianta corectată, finalizată, spre deosebire de cea apărută recent în volumul semnat de Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor): Hrisovul clipelor, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2016, p. 98. Situația este curioasă, întrucât volumul Hrisovul clipelor este alcătuit pe baza unui manuscris provenit tot din arhiva lui Al. Mironescu. Aceste creații, reproduse aici, nu reprezintă totdeauna varianta ultimă, altele sunt transcrieri, poate infidele ori incomplete, din poezia sedimentată în memoria însângerată a închisorilor comuniste. Rămâne de cercetat dacă nu cumva vor fi identificate în volumul de față și poezii inedite…

Măsurile de precauție în fața poliției politice sunt firave: Al. Mironescu citează din diverși autori occidentali pentru a-și reafirma credința în valorile democrației ori cosmetizează stângaci și suprimă numele proprii atunci când transcrie paragrafe edificatoare din celebra întâlnire cu Lenin imaginată în volumul Gog al lui Giovanni Papini…

Întreg volumul Floarea de Foc este anticomunist și antimaterialist, deci subversiv și, la o adică, autorul său riscă din nou închisoarea. Intelectual care se respectă, Alexandru Mironescu demontează pas cu pas propaganda regimului dictatorial comunist, la fel de ferm cum în articolele sale din presa interbelică se distanțase de legionarism ori de fascism. De pildă, în privința manipulării protocroniste operate de comuniști ori referitor la tracomania aflată deja în stare de germinare în anii redactării acestei cărți, verdictul lui Al. Mironescu este afirmat frontal și răspicat: „De un număr de ani, din motive binecunoscute, sub o anumită influență – influențele sunt, firește, inevitabile în toate domeniile –, s-a împins într-un plan de mare importanță originea noastră dacică. Dintr-o dată ne-am vrut mai mult – dacă nu numai – daci. Decebal, Burebista, Sarmizegetusa, o anumită mitologie, un arsenal întreg de realități și de sugestii împins în linia întâi de bătaie, cu scopul, în mintea unora, de a dinamita ideea latinității noastre, ca să ne legăm substanțial de o altă constelație de popoare și firește de un alt destin“. În aceeași ordine de idei, profesorul universitar Alexandru Mironescu se declară încă din prima pagină a cărții un admirator al culturii rusești, dar – o va demonstra pe parcursul acesteia, după cum o va face și mai clar, ulterior, în volumul „Admirabila Tăcere“ – rămâne filofrancez și totalmente prooccidental.

De altfel, cartea nu ar fi putut fi publicată înainte de căderea oficială a regimului comunist din România (decembrie 1989). De unde și mirarea că un volum „de sertar“, atât de prețios, a trecut neobservat la vremea primei apariții (2001).

Tristețea, ba chiar revolta în privința primei ediții a acestei cărți este generată însă și de altceva, mult mai grav: a apărut cu imense greșeli de redactare, fapt impardonabil. În ce constau, în mare, acele greșeli ale primei ediții? Cel puțin un sfert, dacă nu chiar o treime din numele proprii au fost scrise stâlcit. Apoi, neînțelegându-se spusele autorului, întâlnim în aceeași primă ediție deformări ale înțelesului frazei. Și, de parcă acestea nu erau de ajuns, câteva pagini întregi îi sunt atribuite lui Al. Mironescu, pe când acestea îi aparțin în realitate lui Antoine de Saint-Exupéry! – chestiune marcată de autor prin cuvenitele ghilimele, acestea fiind eludate însă, din neglijență, de îngrijitorul primei ediții… Nu mai vorbim despre greșelile de scriere a unor expresii și propoziții în cele câteva limbi străine existente în carte ori despre greșelile uzuale…

Uneori – chiar dacă era un obicei adesea utilizat încă din interbelic, așadar în anii de formare ai lui Al. Mironescu – citatul este evidențiat prin ghilimele, dar nu este menționat autorul. Niciodată nu trebuie uitat însă în ce condiții a fost scris acest volum, astfel încât este îndreptățit și raționamentul că această „neglijență“ poate fi în realitate un artificiu premeditat, astfel încât să rezulte un volum mai puțin agresiv (precum riscantul citat din G. Papini, despre care am vorbit mai sus, fiindcă nici în acest caz autorul și sursa nu sunt menționate!). Nu trebuie uitat nici că Al. Mironescu a rămas cu stigmatul de fost deținut politic și că nu a mai putut publica nimic până la plecarea sa la Ceruri (ianuarie 1973), la aproape 10 ani de când a fost eliberat din închisorile comuniste. Așa cum se poate citi în cartea care completează prezenta apariție editorială, Admirabila tăcere. Jurnal 1967-1968 (Ed. Eikon, colecția Arhiva Rugului Aprins, 2014), la finalul anilor ’60, Al. Mironescu a depus un volum la Ed. Cartea Românească, care până la urmă a fost refuzat. Dar paginile de jurnal scrise de Alexandru Mironescu, cu care volumul Floarea de Foc este legat ombilical, încă nu au fost epuizate, urmează a fi publicate în continuare…

Vom întâlni în cartea de față numeroase citate din variați autori, ceea ce presupune – în duhul Rugului Aprins – o generoasă deschidere universală, sunt fragmente pe teme științifice, culturale, sapiențiale, mistice. În general, este neobișnuit să găsești un jurnal de idei din care un procent semnificativ este bazat pe citate din alți autori, dar raționamentele lui Al. Mironescu par a fi mai multe. Pe de o parte, este plăcerea, redundant declarată, de a se regăsi în ideile altora. Pe de altă parte, aceste gânduri și meditații sunt continuate uneori creativ ori polemic de profesorul Mironescu. Nu în ultimul rând, spuneam mai sus și consider că merită insistat, nu putem ignora contextul social-politic în care au fost scrise aceste pagini.

Cu ocazia arestului petrecut în noaptea de 13/14 iunie 1958 – vom găsi chiar în acest volum rememorarea acelor dramatice momente –, lui Al. Mironescu i-a fost confiscată o bună parte din manuscrise și dactilograme, inclusiv pagini de jurnal, tocmai în ideea de a i se găsi acolo notații considerate ostile regimului comunist. Puține pagini au fost recuperate, abia în anii din urmă – un astfel de dosar care conține pagini din jurnalul lui Al. Mironescu „arestat“ de poliția politică este pe cale de a fi publicat. În acest context, Alexandru Mironescu continuă, iată, imediat după eliberarea din închisoare, să pledeze în favoarea valorilor culturale și spirituale vii, în care crede neabătut, și pentru democrație, folosindu-se adesea în acest volum de „paravanul“ citatelor din alți autori…

Citatele care par a fi uneori reproduse din prodigioasa memorie a autorului ori altele, care sunt traduceri proprii din cele câteva limbi de circulație pe care Al. Mironescu le cunoștea, desigur că diferă, măcar nuanțat, de variantele existente astăzi tipărite în limba română. În privința acestor numeroase citate din volumul Floarea de Foc, viitoare investigații de „arheologie literară“ vor avea cu siguranță mai multe de deslușit.

Mai trebuie precizat că Alexandru Mironescu, personaj exemplar al Rugului Aprins, avea realmente vocație de magistru. Iată de ce discursul acestui volum este uneori profesoral, demonstrativ, se adresează direct unor discipoli (de care realmente a fost înconjurat) – citatele respective sunt tot atâtea pretexte paideice. Pe cât este de ferm în privința criticii materialismului, pe atât este de conștient de necesitatea mărturiilor de ordin spiritual, unele cu trimitere directă la abisurile și fericirile universului concentraționar comunist. Alte citate sunt un fel de rampe de lansare pentru demonstrațiile care trimit, majoritatea, la profundele învățăminte întru Hristos, precum acesta care pornește de la un vis al unui „spirit foarte riguros, Max von Laue: «Mergeam cufundat în gânduri pe Leopoldstrasse, după ce Friedrich îmi arătase aceste fotografii, și în apropierea locuinței mele din Bismarckstrasse nr. 22, în fața casei cu nr. 10 de pe Siegfriedstrasse mi-a venit în minte ideea teoriei matematice a fenomenului…». Aici e interesant de observat și amănuntele de precizie, care însoțesc inspirația. Cazul acesta de inspirație, prin mulțimea mărturiilor, este de mult un fapt incontestabil. Eu mi-l însușesc și afirm că există în Scripturi, mai apăsat încă decât în lumea profană, o spiță de foc, o linie a inspirației, un suflu care creează în materia umană un gulfstream, ca în mijlocul oceanelor. Am spus un suflu, de fapt e un duh; în realitate e chiar Duhul Sfânt, cum spun cei care, pricepându-se bine în această privință, merg în mărturia și experiența lor până la capăt. În orice caz, că există o inspirație este cert; există mari și numeroase mărturii, iar până la un punct o cunoaștem și noi, oamenii obișnuiți.“

Tehnica maieutică a profesorului Al. Mironescu este rafinată și recurge la subtilități, pornește uneori de la fragmente din Paul Brunton, Mahatma Gandhi ori Sri Aurobindo tocmai pentru a evidenția și mărturisi, în antiteză, comorile și universalitatea creștinismului ortodox: „Procedez astfel, redând citate ale altora, pentru că știu că așa sunt oamenii, unii oameni dintre cei care mor, cum spune țăranul, cu mămăliga la nas, care trebuie să se uite prin vecini, să învețe de la ei, mai înainte de a-și da seama de valorile pe care le au în propria lor casă.“ În acest context, chiar dacă se declară un devotat admirator al lui Mihai Eminescu, Alexandru Mironescu deplânge simpatia acestuia către budhism și hinduism…

Desigur că acest jurnal de idei își arată și limitele: pe cât este de deschis cercetării și dialogului dintre știință și religie, pe atât se arată de refractar autorul, de pildă, la posibilitatea existenței vieții pe alte planete. Rămâne ca viitorul să-i dea sau nu dreptate.

Stilul în care este scris volumul „Floarea de Foc“ este prietenos, dezinvolt, creativ. Pe alocuri adresarea este îndreptată frontal spre un ucenic real sau imaginar. Este o adevărată simfonie în care instrumentele științei, culturii și credinței cântă la unison într-un efervescent stil postmodern practicat, iată, în România comunistă a anilor 1963-1964!…

În orice caz, conform amintirilor unor discipoli și prieteni – deținem în arhiva noastră mai multe mărturii de istorie orală privitoare la Alexandru Mironescu –, volumul Floarea de Foc a reprezentat un centru de greutate și pentru autorul său, care totdeauna a avut o bună priză la realitate, inclusiv asupra propriei sale creații…

Un prim doctorat în științe fizico-chimice (Sorbona), un al doilea doctorat în filosofia științei (Universitatea din București), prietenia cu binecunoscuții intelectuali ai interbelicului românesc, față de care nu a fost mai prejos, rolul important în cadrul mișcării Rugului Aprins – sunt doar câteva tușe care-l definesc pe scriitorul, profesorul, cercetătorul Alexandru Mironescu, una dintre marile personalități ale istoriei noastre recente și ale creștinismului ortodox.

Alexandru Mironescu – care la botez primise și numele Constantin, de unde prescurtarea „Codin“, folosită de cei apropiați – este amintit în Jurnalul fericirii (profesorul poate fi găsit în ambele versiuni – vezi Jurnalul fericirii, Polirom, Iași, 2008 și Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Polirom, Iași, 2012), dar și în corespondența lui N. Steinhardt cu prietenul lor comun, Virgil Ierunca. Imediat după moartea lui Al. Mironescu, N. Steinhardt redactează special o mică epistolă, memorabilă, tot către V. Ierunca (vezi volumul lui N. Steinhardt Dumnezeu în care spui că nu crezi… Scrisori către Virgil Ierunca, 1967-1983, Humanitas, București, 2000, p. 152.): „București, 22 ianuarie 1973. Dragul meu, Nu știu dacă ai aflat de moartea lui Codin Mironescu. A fost unul din cei mai curați oameni din câți am cunoscut. Și un creștin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefățarnic; drept și îngăduitor. Și ce viață desăvârșit românească a dus! Credința-i avea ceva țărănesc și copilăros într-însa (…) Simt că a murit un om al lui Dumnezeu. Mă rog pentru curatul lui suflet și mă rog și pentru mine să-mi fie moartea cu deplină resemnare și nelipsită nădejde în viața cea adevărată, atât de acut presimțită, pregătită de Codin. Cu drag, Nicu“.

Cum bine se știe, una din versiunile Jurnalului fericirii a fost, din păcate, pierdută. Dată fiind afinitatea sa cu Alexandru Mironescu, sunt încredințat că, dacă ar fi citit astăzi Floarea de Foc, monahul Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt) ar fi rostit, cu binecunoscuta sa generozitate: iată celălalt Jurnal al fericirii!

Fragment din Introducerea la volumul lui Alexandru Mironescu, Floarea de Foc, aflat în curs de apariție la Ed. Eikon, Colecția Arhiva Rugului Aprins