Lectura unui adult care citește pentru sine este interiorizată, centripetă, pătrunde în adâncul ființei. Cuvintele mișcă acel lăuntru nevăzut, cititorul ascultă neauzitul și se lasă transformat. Retina fotografiază vocabulele și creierul le recunoaște instantaneu.
Când citește pentru altcineva, cu voce tare, textul capătă o mișcare centrifugă și, în plus, se poate vorbi de o regresie în timp pentru că lectura adultului devine un exercițiu de copilărire, mintea trebuie încetinită pentru a urmări pronunția silabă după silabă. Este un act de smerenie și, dacă vreți, un sacrificiu mascat de narcisism.
Cititorul lui Schlink, atât de celebru și îndelung comentat, mi-a trezit dorința de a schimba puțin accentele interpretării. Nu iubirea ușor morbidă a adolescentului Michael Berg pentru femeia mult mai în vârstă pe care o cunoaște întâmplător pe stradă, Hanna Schmitz, nu culpa generală și atmosfera mohorâtă a Germaniei postbelice, ci importanța lecturii în viața unor oameni atât de diferiți mi s-a părut atuul forte al romanului. Și, în al doilea rând, ponderea pe care sentimentul rușinii îl are în deznodământul evenimentelor.
Asistăm, deci, la reabilitatea faptului de a citi. În vremurile noastre, când, fără a ne lamenta, suntem obligați să constatăm că lectura cărților capătă un rol tot mai insignifiant, este foarte valoroasă o poveste în care, din marginală, cartea devine centrul existenței, suportul comunicării și al dragostei.
Așadar, adolescentul înamorat îi citește cărți iubitei lui fără să bănuiască nici o clipă că el este mai important pentru femeie în calitatea lui de cititor decât în cea de amant. Îi citește și o iubește. În mod surprinzător, și tot fără să-și dea seama, împărtășirea textelor literare devine o mărturisire, chiar dacă lectorul dă glas unor scrieri consacrate, nu unui jurnal personal. Nu contează de unde citește, el pe sine se dezvăluie în fața iubitei. Lectura este o spovedanie de suflet în care timbrul și modulațiile vocii joacă un rol esențial, fiind un metatext la fel de important ca textul și, de astă dată, personal, deci o livrare de sine.
Astfel, băiatul se pune în pericol. Primejdia mărturisirii (sintagmă folosită ca titlu contrariant în spațiul nostru creștin) nu poate fi eludată. Niciodată nu mai ești același pentru cel căruia te-ai mărturisit. Orice confesiune, făcută la întâmplare sau din preaplinul inimii, sporește vulnerabilitatea persoanei. Știm și din basmele populare: dacă ai un secret care te apasă, du-te în pădure, sapă o groapă adâncă, spune acolo secretul tău și apoi astupă bine groapa. Chiar și atunci, pământul din urma ta strigă! În acest sfat amar sunt ascunse milenii de experiență umană, șiruri lungi de împrejurări disperate în care imprudentul s-a văzut descoperit în toată goliciunea lui, hăituit, maltratat. Oamenii au simțit nevoia să spună ce au pe suflet și apoi au fost pedepsiți. Li s-a întors spatele, au fost denunțați, au fost uciși. S-au stricat prietenii, s-au distrus iubiri de o viață, s-au sfârșit cariere. Michel Foucault, în Anormalii (Editura Univers, 1999) are în vedere stări extreme care pot fi soluționate prin mărturisire. El studiază contextul general din Europa, în domeniul psihiatriei, dar și în cel al credinței, și relevă legătura strânsă dintre spovedanie și pedeapsă. Penitența era o condiție asumabilă, într-un anumit moment al existenței, din diverse motive, legate în general de un păcat și se făcea o dată în viață. Statutul de penitent era conferit printr-o ceremonie publică, în cursul căreia neofitul era în același timp pedepsit și încurajat. Exigențele erau greu de îndeplinit. Urma un act solemn de reconciliere, nu fără anumite obligații care continuau uneori toată viața.
Exact în acest mod se desfășoară viața lui Michael Berg, după un tipar prestabilit, în care pedeapsa și încurajarea se succed fără greș. Penitentul va suporta exigențe greu de îndeplinit, va tânji după reconciliere, însă durerea lui de cititor fidel va dura toată viața. Este condiția unuia care a cunoscut umilința, dar fără credință, deci fără speranță.
Relația amororasă fiind dublată de una pe care am putea s-o numim livrescă, între cei doi se produce o modificare psihologică. Adolescentul alunecă, fără să-și dea seama, din postura iubitului pasional în cea de serv umil aflat la dispoziția femeii. Ea dispune de el cum dorește, pricepută în arta amorului și maestră în a biciui prin atitudinea de superioritate trucată. Ea este Femeia Fierbinte, tumultuoasă și ascunsă. Într-o developare a lecturilor recente, mi-a amintit de Femeia Rece din O viață de om, de Robert Seethaler. Acolo, Femeia Rece era însăși moartea, și până la urmă a fost o femeie în carne și oase care a murit sub zăpezi, lăsând în urmă un bărbat înfrânt. Era o lume înghețată și rănită, o poetică a frigului. Aici, Femeia Fierbinte este trufașă, strivitoare prin patima ei, seducătoare, dar imposibil de sedus.
Și totuși are un secret. Este analfabetă. Hanna Schmitt dispare subit din oraș, fără urmă, atunci când băiatul cititor se apropie prea mult de handicapul pe care ea îl ținea ascuns. Erau anii ’40. Din taxatoare în tramvai, devine supraveghetoare într-un lagăr nazist. Până și în acel infern ea păstrează intactă dorința de lectură. Alege dintre palidele deținute niște cititoare pe care le cheamă pe rând în camera ei, prelungindu-le astfel viața. Iată cum dăinuie simbolul Șeherezadei, cea care povestește spre a nu muri. Și iată cum nevoia de poveste rezistă în cele mai vitrege timpuri, îndreptățindu-ne să credem că literatura nu este un lux, ci o necesitate.
Dar în această rușine, pe lângă teamă, se ascunde o sfidare. Hanna își prezervă demnitatea, fie și susținută de o imagine falsă, pentru că numai astfel se simte ea însăși: în actul imaginar al lecturii. Este de bănuit că, în timp ce ascultă, analfabeta își imaginează că citește. Ea este adevărata cititoare, nu băiatul, nu deținutele. Ei sunt doar niște oameni mărunți care îi fac pe plac. Sau cine știe? Femeia citește ani în șir în imaginație și spre finalul vieții învață să citească cu adevărat, dar nu se lasă ea însăși citită. Este surprinzătoare și ermetică. Nu m-aș fi așteptat să prefere închisoarea pe viață rușinii de a i se dezvălui marele secret. Așa se face că după război, când exterminatorii din lagăre sunt chemați la judecată și condamnați, Hanna ia asupra ei vina de a fi scris un raport incriminatoriu către SS în urma căruia au murit 300 de evreice, deși ea nu l-ar fi putut scrie. Frica de umilința publică este mai puternică decât instincul de conservare. Această rană a ființei ei trebuie ascunsă cu orice preț, să n-o știe nimeni, niciodată. Se vede că fosta taxatoare din tramvai se proiectase narcisist în actul lecturii. Cititul și rușinea erau atât de strâns lipite, încât dezvăluirea lor i-ar fi anulat existența. Este o aspirație spre autodepășire având ca impuls o disperare mascată.
Într-o revistă de psihiatrie din secolul trecut (Actualités Psychiatriques, nr. 5/1987), E. Venet analizează statutul rușinii în Însemnările din subterană. Se cunoaște contextul ingrat în care a apărut cartea. Dostoievski căzuse în dizgrație fiind acuzat de plagiat și inteligența rusă nu îi mai recunoștea valoarea. Ideile occidentale i-au atras condamnarea la moarte comutată în ultimul moment în muncă silnică (timp de patru ani). Subterana marchează revenirea la scris. Eroul mizantrop al cărții recunoaște că acțiunile lui îi provocau rușine, sentimentul penibil stăruind în sufletul lui toată viața; deci este contaminat de ceea ce simțea autorul.
Evident că această emoție puternic negativă e corolarul vinei. De aici „sentimentul de a nu putea exista în ochii altuia“, explică E. Venet. Culpabilitatea implică și conceptul de transgresiune, de interzis. În genere, rușinea face apel la normă și culpa la lege, dar nu poate fi negată apropierea dintre vinovăție – confruntare a eului ivită din supunerea la cenzura morală – și rușine – rezultat al confruntării sinelui cu idealul. Fără îndoială, rușinea devine un avatar al narcisismului.
Hanna se spânzură după ce învață să citească pentru că idealul vieții ei fusese deja atins și dincolo de el nu mai era nimic. În plus, narcisismul rușinii dispare și atunci cine mai este ea dacă nu o evanescență inutilă și, desigur, lipsită de rușine?