Poezii de Ștefan Mitroi

Alegerea vârstelor

Cel mai bine ar fi ca vârstele pe care
le avem de trăit să stea
pe umerașe
într-un dulap mare
asemenea hainelor.
Dimineața s-o alegem pe cea de care avem chef
în ziua aceea.
Astăzi, să fim bătrâni,
mâine, să devenim copii,
poimâine, bătrâni din nou,
apoi, oameni tineri,
după asta, iarăși bătrâni,
și tot așa, până
când vârstele pe care le-am ales cel mai des
încep să se rupă,
semn că le-a cam trecut timpul.
Mie mi-ar plăcea ca timpul bătrâneții
să treacă primul.
De aceea aș păstra copilăria
pentru ziua de duminică.
Să mă pot bucura de ea
pentru tot restul vieții
Cât despre tinerețe,
Din vârstă de sus, cum era
când eram zilnic bătrân,
să ajungă vârsta mea de toată ziua,
vârsta de la urmă
la care să mor
fără ca măcar să bag de seamă
că am murit!

Cititorul de păsări

Nu ieșea niciodată
din curtea lui.
Stătea toată ziua cu
ochii pe cer
după păsări.
Le răsfoia
aripile
și știa aproape totul despre lume.

Femei ușoare

Erau ușoare, atât de ușoare
femeile acelea încât
trebuia să le ții legate cu sfoara
ca să nu-ți scape din mână
căci le ridica vântul de la pământ
purtându-le de colo până colo
prin aer.
Fiecare bărbat cu zmeul lui fistichiu
ce se îndepărta tot mai mult,
gata-gata să rupă sfoara.
Dacă nu vrei s-o vezi dispărând
în slăvile cerului,
spune-i c-o iubești,
că nu poți trăi fără ea!
își spuneau unul altuia.
Se coloraseră norii de la părul lor
ce flutura la mare înălțime.
Avea să picure în curând cu
țipete de plăcere
și nu-și luase niciunul dintre noi umbrela.
Vino înapoi! strigau de jos
câțiva bărbați
peste care răpăia ploaia.
Nu picura peste toți
ci numai peste cei cărora
le făcea rău gândul c-ar putea rămâne
singuri!
Unul s-a înălțat tras de sfoară
spre cer!
Dă drumul zmeului,
l-a îndemnat cineva de alături ,
eliberează-te!
Altul, care se ridicase, tot așa,
de la pământ,
și-a înfășurat sfoara în jurul gâtului,
eliberându-se, într-adevăr.
Vântul se întețise
amestecând sforile.
Nu mai puteai ști cine pe cine iubește,
cine de cine are nevoie,
cine pe cine ține de sfoară
cine pe cine
trage pe sfoară!

Când s-a limpezit
cerul din nou

m-am trezit singur
în mijlocul câmpului.
Plimbam cu sfoara
pe deasupra lumii
o eșarfă multicoloră
crezând că e curcubeul!

Zise bătrânul

Știam că voi muri de tânăr,
zise bătrânul.
Am spus încă de la vârsta de zece ani asta!
La 20, am repetat-o.
La 50, am fost mai sigur ca oricând.
La 80, am spus-o din nou.
Pentru ca, acum,
când sunt gata
să plec de pe lumea aceasta,
să poată vedea, iată, cu toții
c-am avut dreptate!

Joc de copil

Lucrurile grele pluteau
cele ușoare ca aerul se prăbușeau la pământ
Nu se mai putea ridica
nicio pasăre în văzduh
zburau în locul lor pietrele
le vedeai venind seara
la cuiburi
unde își pierdeau dintr-odată muțenia
punându-se pe cântat.
Hei, oprește-te!
strigă mama,
dar copilul se juca mai departe
N-auzi să te oprești,
îl luă tatăl la rost.
ai încurcat gravitația cu gravitatea!
Mai târziu, când o să te faci mare
ai să te joci
cât poftești de-a toate acestea
Tocmai începuseră
să se înalțe la cer trupurile celor
morți între timp.
Le duceau la cimitir sufletele
în niște sicrie
cât degetarele de mari.
Lăsați-l, strigă de alături
bunica.
Mi se pare atât
de frumos ce se întâmplă!
Și scoțându-și de pe deget
inelul de nuntă spuse:
pe mine să mă îngropați
în ăsta!

Nenăscut

A fost văzut plânsul meu
în ochii unui copil care și-a pierdut
mama.
A fost văzută lumina ochilor mamei
înnoptând în clopotnița unei biserici.
Asta e tot ce știu despre ziua aceea.
După care am închis ochii
ca să-l pot vedea pe Dumnezeu
cum trage de funia clopotului
să-i poată trezi
pe oameni la viață.
Nu știu de ce, poate unde
nu mă mai ținea nimeni
în brațe, mi s-a făcut dintr-odată frică
și-am fugit să mă ascund
între două bătăi de clopot!
Și-n timp ce stăteam ascuns acolo
am adormit.
Și-n timp ce dormeam
am visat cum Dumnezeu
luase lumina ochilor mamei în pumni
și-o semăna, udând-o cu
plânsul copilului, pe câmpuri.
Nu era nici noapte
nici ziuă
când m-am trezit.
Doar înainte de a mă naște
mai fusese așa.
Și mă simțeam atât de bine încât,
împresurat de privirile mamei
ce creșteau întruna,
apropiindu-se de cer,
am hotărât
să rămân așa cum eram,
nenăscut,
până la sfârșitul lumii,
mereu!

Neviața

E bine ca uneori să-ți iei liber de la viață!
Așa cum îți iei de la serviciu.
Până și de la închisoare primești,
dacă te porți cum se cade,
câteva zile de libertate.
De ce de la viață, care e amândouă la un loc, să nu poți?
Aflați că eu am putut.
Încă înainte de a mă naște,
cu mult înainte, nu mai știu luna și anul,
mi-am luat liber până în ziua în care m-am născut.
N-am fost niciodată mai liber ca atunci.
Nu m-am bucurat nicicând mai mult de viață
ca în perioada aceea.
Viață, am zis?
Nu, a fost altceva,
n-aș putea să spun ce.
Nicidecum moarte,
fiindcă nu ai cum să mori câtă vreme nu te-ai născut încă!
Neviață e parcă mai potrivit!
Am avut o neviață de huzur în tot acel timp.
Păcat că n-am păstrat nicio amintire.
Singurul lucru pe care-l țin minte
cu foarte mare precizie
este că am fost
nespus de fericit.
Și-am zis-
de când am început să trăiesc,
asta fac mereu, zic întruna –
să mă întorc iarăși la neviața
de atunci.
Cineva a încercat să mă sperie,
spunându-mi
c-o să fie altceva acum.
M-am gândit imediat la moarte,
fără să mă tem, însă.
Dimpotrivă.
O să știu să mă bucur din plin
de fericirea
morții
și-o să păstrez cel puțin câteva
amintiri de acolo,
ca să am ce povesti când
mă voi întoarce
să-mi trăiesc viața rămasă.
Poate peste un veac.
Poate peste o
o mie de ani.
Cum să fii mort tot timpul?
Trebuie să vină o zi,
sunt cât se poate de sigur de asta,
în care îți poți lua liber
de la moarte!
O jumătate de zi măcar!
Sau poate chiar o
zi întreagă!