În această primăvară a ajuns la București, pe scena mare a Sălii Palatului, într-o montare reușită a regizorului și coregrafului Răzvan Mazilu, musicalul We Will Rock You, creat la Londra, în 2002, pe un scenariu de Ben Elton. Spectacolul este un omagiu adus trupei Queen, deci celor mai iubite hituri ale muzicii Rock și celor mai faimoase staruri ale acestui gen muzical și în special genialului Freddie Mercury, vocea magică a trupei Queen cum a fost numit, și de la moartea căruia se împlineau 11 ani în momentul lansării musicalului londonez. Muzica Rock poate inspira deci, în continuare, pe muzicienii zilelor noastre și, în același timp, își păstrează vii ecourile și în inimile ascultătorilor ei, așa cum am putut constata la premiera bucureșteană, unde m-am aflat înconjurată de o masă de spectatori care cântau adesea odată cu artiștii de pe scenă, fluturându-și brațele, cu chipurile luminate de un zâmbet nostalgic. M-am bucurat de marea bucurie a acestor oameni, într-o perioadă când bucuriile sunt rare, și împreună cu cei din jur i-am mulțumit, în gând, pentru acest dar lui Răzvan Mazilu.
Totodată, m-am întrebat însă de ce oare o serie de artiști, din mai multe domenii ale artei, sunt bântuiți, cu voie sau poate fără voie, de noțiunile de tiranie și de tiran: regizorul Andrei Șerban cu al său Richard 3, poetul Nicolae Prelipceasnu, cu poezia sa, text vesel despre o lume tristă, în care – auziți fantezie – aflăm că „kim jong ceruse astă noapte azil politic în coreea de sud“ și în fine, în musicalul pus acum în scenă de Răzvan Mazilu, We Will Rock You ROMANIA!, unde suntem invitați în viitor, în anul 2319, pe iPlanet, planetă care s-a numit altădată Pământ, condusă de dictatorul Killer Queen, printr-o corporație GlobalSoft. Din păcate, de astă dată fantezia are suficiente rădăcini în prezent, care prevestesc uniformizarea, robotizarea, ștergerea personalității, prin hainele-uniformă, prin prieteniile desfășurate numai în mediu virtual, pentru ca în anul acela îndepărtat să se ajungă în situația de a li se spune oamenilor și ce să gândească, ce să scrie și ce să asculte, să li se controleze nu numai e-mail-urile ci și gândurile, muzica live să fie interzisă și instrumentele dispărute. Primul personaj care se remarcă este acest dictator Killer Queen, interpretat de Loredana, cântăreața, compozitoarea, textiera, actrița și artista de cinema și de musical, care domină necruțător lumea de la picioarele ei.
Dar, chiar și în această lume osificată, militarizată, mai există încă în sufletele și în mințile câtorva oameni, reminiscențe ale omenirii de altădată, sub forma unor amintiri sau a unor vise nedeslușite. Și primul semn al autenticității fiecăruia este faptul că ei își dau un nume, nevrând să fie doar un număr dintr- o serie. Cel mai „periculos“ dintre aceștia este un tânăr care, fără să conștientizeze întru totul semnificația gestului său, își dă un nume în care răzbat ecouri ale culturii de altădată de pe Pământ – Galileo Figaro. Artist complex, care nu este la prima colaborare cu Răzvan Mazilu, afirmat deja în mai multe spectacole de musical, actorul Lucian Ionescu este un strălucit interpret al acestui personaj rebel, în care se trezește dorința de autentic, de diferit, odată cu puterea de a-și susține până la capăt propria părere. Cântecul, actoria și o mișcare cu totul specială, în linii frânte, gândită pentru el de coregraful-regizor Mazilu sunt mijloacele sale de expresie complexe, care îl propulsează în prim planul piesei muzicale. Și, ca în orice poveste frumoasă, el își va găsi și o parteneră potrivită – o tânără care se numește pe sine Scaramouche, și ea admirabil interpretată de Mara Căptaru, elevă încă la Colegiul „Gerge Coșbuc“ din București, socotită un fel de copil minune de numai 16 ani, cu o voce pe măsură reputației deja câștigate. Și cei doi mai găsesc susținători în Boemii, grup de oameni care trăiesc în afară societății robotizate și prin mințile cărora se perindă amintiri ale unei vieți plină de creativitate și autenticitate, în care muzica live ar trebui să le umple existența Ei sunt la fel de bine interpretați de Alex Ștefănescu, care a tradus și libretul lui Ben Elton din musicalul We Will Rock You, alături de el evoluînd cu dezinvoltură muzicieni sau actori, precum Maria Alexievici, Vlad Nicolici, Ana Maria Ivan, Silviu Mircescu, Alexa Niculae, Horea Stanciu, Cristina Danu, Radu Mitrea și Luiza Cobori. La polul opus se situiază Dansatorii Killer Queen, păpuși mecanice, dintre care se remarcă personajul creat special pentru dansatorul și coregraful Emil Rengle, de către regizorul Răzvan Mazilu, personaj cu o plastică specială, cumulând linia ambelor genuri, inexistent în libretul original, secondat de alte două foarte tinere și talentae dansatoare,Tiffany Yonashiro și Anais Tomescu.
Spectacolul a crescut valoric și prin participarea deosebit de apreciatului actor de film și de teatru Răzvan Vasilescu, care joacă pentru prima dată într-un musical, în rolul lui Buddy Holly, dar și prin contribuția unor artiști versați în genul de spectacol de muzical cum este Adrian Nour, interpretul lui Khashoggi, actrița Ana Bianca Popescu, în rolul Ozzy Osbourne , sau Ciprian Teodorescu în Briney Spears, chiar dacă ca profesie inițială este arhitect, sau, în fine, actorul Mihai Munteniță și el familiarizat și cu genul acesta de spectacol, în care joacă rolul Profesorului. Deschiderea aceasta către zona artistică a muzicalul-lui, deschidere al cărui principal artizan este regizorul-coregraf Răzvan Mazilu, a însemnat în același timp și posibilitatea unui număr de actori și de cântăreți de a aborda un nou gen în cariera lor.
O componentă cu nimic mai puțin importantă decât regia și coregrafia este desenul costumelor, și acesta datorat tot lui Răzvan Mazilu, amestec de solemnitate și luciu, cu barbarisme și originalitate, caracterizând cu multă fantezie fiecare personaj. De la Trixy Checais scena de dans de la noi nu a mai avut un coregraf creator și de costume inspirate, precum Mazilu.
Dar, în fond, ce caută cu atâta disperare cei puțini, dar atât de importanți pentru specia umană, în acest musical? Caută în trecutul speciei viața adevărată, care nu poate exista fără iubire și fără muzică, căci fără aceste două aspirații către frumos, așa cum spune în cuvântul său regizorul-coregraf,viața ar fi un coșmar. Să sperăm că până în anul menționat, 2319, nu le vom pierde.