personalitate complexă care a animat viața artistică a Craiovei vreme de peste trei decenii, Eustațiu Gregorian nu a fost doar unul dintre cei mai cunoscuți artiști plastici ai urbei, creația sa scenografică, mai precis păpușile create de el la fostul „Teatru de Păpuși“ devenit astăzi „Colibri“ au marcat imaginația multor generații de copii. Născut în comuna Scăiești la 30 noiembrie 1930, ca fiu al preotului Alexandru Gregorian și al învățătoarei Lucreția Gregorian, Eustațiu, mezinul familiei, după ce absolvă liceul „Carol I“ din Craiova, este eliminat încă din primul an de la Facultatea de Arte „N. Grigorescu“ din București din cauza „originii nesănătoase“. În 1952 este admis la Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu“ unde aceleași cadre vigilente ale partidului descoperă, de astă dată, abia după doi ani, stigmatul de a fi copil de preot. Singurul loc unde putea fi admis a fost la Școala de pictori freschiști din cadrul Patriarhiei Române, pe care reușește, în sfârșit, să o termine în 1955, când se și întoarce la Craiova, unde se angajează ca pictor scenograf la Teatrul de Păpuși.
Aici începe adevăratul destin de creator al lui Eustațiu Gregorian. Este locul unde, fiind încă de la început apreciat și încurajat pentru talentul său, a reușit în scurt timp să performeze, obținând o serie de premii naționale și mai ales internaționale, printre cele mai prestigioase fiind: „Premiul II pentru scenografie la Festivalul internațional de Teatru de Păpuși și Marionete – București“ (1957), Medalia de Aur pentru scenografie la același festival, în 1961 și 1963, cel mai recent fiind Trofeul „Micul Prinț“ pentru contribuția adusă la dezvoltarea teatrului pentru copii în lume, la Festivalul mondial de la Subotica, 2012. Au fost însă multe altele, care au favorizat un întreg șir de colaborări cu cele mai importante teatre de păpuși din România dar și din fosta Jugoslavie, Suedia, Spania, Ungaria, Moldova, Maroc. În Maroc, la Rabat a ținut o serie de cursuri de scenografie pentru studenții de la Facultatea de arte. Lista ar putea continua cu cele peste 300 de spectacole a căror scenografie a semnat-o în peste o jumătate de secol de activitate. Nu întâmplător, în materialul de prezentare din „Dicționarul Teatrului de animație, păpuși și marionete din România“, autorii textului nu ezită să îl califice drept „mare scenograf român, care a realizat o sinteză originală a limbajului plastic modern cu tradiția artei populare românești.“
Continuând aceeași viziune artistică, destul de frecventată la sfârșitul anilor ’60 și începutul următorului deceniu, Eustațiu Gregorian reușește să impună o altă dimensiune la fel de importantă a creației sale, arta plastică. Frecventând cu prioritate peisajul și natura statică, el reușește să își structureze un demers vizual bine conturat în zona picturii de atmosferă. Păstrând esența obiectivă a realității, el schimbă perspectiva înlocuind observarea directă cu o recompunere prin medierea memoriei afective. Acest mod de deconstrucție a realului și structurarea lui pe coordonatele afectului a generat o pictură bine individualizată a cărei amprentă ar putea fi „starea de melancolie“. Nu mă gândesc punctual la dorul său pentru locurile natale, adesea înfățișate în lucrări, nici la vechile case ale Craiovei sau bărcile rămase stinghere pe un mal. Ceea ce văd dominant în creația sa picturală este perpetuarea într-un discurs stilistic, dar și cromatic, atent supravegheat, a unei singure vibrații afective: dorul, nu ca un sentiment punctual, ci ca o trăire generală. Poate părea excesivă observația mea dar cred că pictorul reușește să creeze vizual, din perspectiva contemporaneității sale, atmosfera tăcut încărcată, specifică liricii bacoviene. Organizarea în semn plastic a unui cumul de informații obiective, respectiv codificarea structurilor naturale în structuri plastice, este realizată prin aparența unei stări de liniște, aparență contrazisă de tensiunea mocnită pe care pictorul reușește să o inducă prin intermediul unei rafinate palete de griuri. Uzitarea petelor de culoare, dublată de o pensulație largă, conduc la o imagine – matrice, ușor lizibilă, în pofida unei aproape totale absențe a liniilor constructive și ordonatoare de spațiu. Nimic vag sau prea puțin conturat. Întreaga suprafață picturală este coagulată într-o imagine clară și gravă, cu o evidentă propensiune pentru sentimentul elegiac.
O trăsătură a firii sale introvertite era nu știu dacă neapărat modestia, cât mai ales o reacție de nefirească timiditate în fața oricărui fel de public, dublată de o frică atavică de a nu fi greșit judecat. Asta l-a determinat cred, să își distrugă o mare parte din schițele de costume și decoruri până într-atât încât, cu mulți ani în urmă, greu s-a putut înjgheba o expoziție de scenografie. La fel au stat lucrurile și cu pictura. Deși petrecea mult timp în fața șevaletului nu cred să fi deschis mai mult de zece expoziții personale în întreaga sa activitate. Cred că această precauție, aparent în exces, a fost o formă de luciditate la care Gregorian, conștient de valoarea lui, a apelat pentru a-și păstra imaginea.
Activând în cadrul Filialei Oltenia a Artiștilor plastici, al cărei președinte, cu multe realizări notabile, a fost mai bine de două decenii, el reușește încă de la debut să trezească interesul unor critici de artă importanți precum Ion Frunzetti, Dan Grigorescu, Cornel Radu Constantinescu, Octavian Barbosa, Francois Pamfil, dar și a unor personalități din lumea literară precum: Marin Sorescu, I.D. Sârbu, Ion Alexandru, Romulus Diaconescu, Mihai Pelin, Victor Parhon și mulți alții. Într-unul din textele dedicate pictorului acum mai bine de trei decenii, prietenul său I. D. Sârbu scria premonitoriu: „Timpul său pictural este un cer ce apasă peste noi, încremenindu-ne în veșnicia unei copilării uitate… Eustațiu Gregorian ne face martorii unei aventuri sufletești , demonstrându-ne Calea, una din căile ce duc spre origini, spre trecut, spre ceea ce am visat ieri noapte, sau vom visa atunci când totul va trebui să fie pregătit pentru Marea Trecere“.