O artistă interbelică pe pământ american

În 1939, cu doi ani înainte de intrarea Statelor Unite în cel de-Al Doilea Război Mondial, s-a organizat la New York a doua cea mai costisitoare Expoziție Universală dintre cele găzduite vreodată pe continentul american. Expozițiile universale fac parte din istoria lumii moderne: ele debutează pe la mijlocul secolului al XIX-lea, sunt organizate în mari orașe ale Europei sau Statelor Unite și au fost, încă din intenție, mai apropiate de etalarea manufacturii și a producției industriale și agricole a națiunilor decât de manifestările lor artistice. Totuși, aceste evenimente au avut un rol catalizator și pentru artă: în sus-numitul „secol al națiunilor“, ele au obligat statele tinere, recent emanicpate de sub tutele, protectorate sau suveranități imperiale de secole, să își forjeze un „stil național“, prin care să se prezinte cu mândrie în fața altor țări. În acest sens, erau căutate valorile autohtone, de „specific național“ (temă predilectă a epocii), într-un veac profund marcat de idei romantice sau postromantice, în care primau noțiuni precum Volksgeist, autenticitate, artă populară.

Primele participări ale României la Expozițiile Universale, pornind de la însăși construirea temporară (așa cum se obișnuia) a unui pavilion, au fost marcate, de exemplu, în lipsa unor specialiști români autohtoni, de concepția arhitecților străini, care se întrebau cum ne-ar putea reprezenta astfel încât să ne definească și să ne diferențieze de alte popoare, și care, cu asemenea ocazii, efectuau vizite în România pentru a înțelege în ce constă „geniul“ locului, care ne sunt istoria și vestigiile. Putem deduce astfel cât de mult evoluaseră aceste show-uri ale noilor participanți când, în 1939, la New York, România înregistrează, în timpul dictaturii carliste, un mare succes pe pământ american, primind nenumărate ecouri favorabile în presa americană a vremii. Tema expoziției a fost, la acea dată, „Lumea de mâine“, deși istoria avea să trădeze curând mica națiune, care, cu cele cinci provincii ale sale vremelnic reunite, încă nu se împuținase teritorial și nu părăsise, fără voie, drumul pe care se credea în chip definitiv angajată.

Reprezentarea artistică a României la New York în 1939 a fost un copil al vremii, după chipul și asemănarea lumii și a valorilor interbelice românești. Lăsând cu mult în urmă începuturile, Pavilionul Oficial al României de la New York era de această dată construit de un arhitect român, prințul G.M. Cantacuzino, era însoțit de un restaurant numit Casa Românească, în arhitectura lui Octav Doicescu, și întreaga prezentare a țării fusese în general atent plănuită și organizată de întemeietorul sociologiei românești, Dimitrie Gusti, comisar general al expoziției pentru România. În termenii epocii, sociologi, arhitecți și artiști de toate felurile doreau să înfățișeze cu această ocazie „o Românie reală, în perfectă armonie cu trecutul ei și cu năzuințele sale“ (G.M. Cantacuzino, 1938), iar evoluțiile artistice erau, la acel moment, sincrone: volumele pavilionului românesc erau moderniste, arhitectura restaurantului urma linia unui neoromânesc hrănit din stilul brânconvenesc și din practicile de construcție vernaculare, mimând la scară mărită tipicul vieții dintr-o gospodărie țărănească română, iar prezența României, în toate aspectele, a urmat pe durata întregii Expoziții logica unei prezentări de sine autenticiste: produse exclusiv românești (inclusiv meșteșuguri și artizanat), un concert la Opera Metropolitană cu orchestra simfonică din Philadelphia sub bagheta lui George Enescu, seri muzicale la Casa Românească, acompaniate de Maria Tănase și orchestra lui Grigoraș Dinicu etc. Pavilionul românesc, plasat central, a fost decorat cu lucrări de artă (sculptură, pictură în ulei și pictură monumentală pe pânză, fresce, mozaicuri în aur), executate de Oscar Han, Olga Greceanu, Lena Constante, Ștefan Constantinescu, Nora Steriade ș.a., indicând, după moda epocii, reprezentări alegorice ale României, momente triumfale din istoria națiunii, reprezentări etnografice, un portret al regelui etc.

După încheierea expoziției, cum istoria s-a precipitat într-o direcție ce nu a mai favorizat contactele cu lumea americană, exponatele au rămas pe pământ american, cele mai multe aflându-se în prezent la Catedrala ortodoxă română „Sfânta Maria“ din Cleveland, Ohio.

Amintirea acestei expoziții se îmbină astăzi, într-o recentă antrepriză editorială, cu evocarea unei figuri artistice feminine, pictorița Olga Greceanu (1890-1978), care și-a însoțit în acel an soțul, pe inginerul hidrolog Nicolae Greceanu, la un congres dincolo de Atlantic. Avea ea însăși o lucrare de mari proporții prezentă în Expoziția Universală de la New York (coautor: D. Știubei), iar vizita pe care a efectuat-o în Statele Unite s-a concretizat într-o serie de 15 articole transmise în țară, adevărat reportaj al călătoriei sale, care a vizat de altfel întregul traseu, iar nu exclusiv expoziția.

America era, cum se știe, o națiune spectaculoasă, care pătrunsese puternic pe piața românească, iar exporturile între cele două țări crescuseră vertiginos în numai câțiva ani. Soțul inginer i-a dat ocazia artistei române să efectueze mai multe tipuri de vizite în America, nu numai în New York și nu exclusiv în scopuri artistice. În consecință, articolele Olgăi Greceanu aveau să transmită publicului român un tablou variat al realităților americane, în care pe primul loc se aflau realizările tehnologice. Ele îi încântaseră, nu mai puțin, chiar pe vizitatorii Expoziției Universale, care debutase cu un spectacol nemaiîntâlnit de lumini și sonorizare. Însă cuplul român, care avea să fie primit inclusiv la Casa Albă, de către Eleanor Roosevelt, avea multe alte lucruri de povestit compatrioților: călătoriseră pe luxosul vas Normandie, evitaseră, de foarte aproape, întâlnirea cu un aisberg, au locuit într-un hotel zgârie-nori cu un nivel de automatizare a serviciilor neatins nici până în prezent în hotelurile europene, au vizitat importante muzee și biblioteci, dar și laboratoarele de cercetări din Institutul Rockefeller sau fabricile de automobile Cadillac și Ford.

În mod particular după această ultimă vizită, impresiile sunt într-atât de puternice, încât artista va constata cum cascada Niagara o lasă „aproape nepăsătoare“. Nu trebuie să ne mirăm totuși, pentru că nu suntem departe de ethosul anilor în care futuristului Marinetti un automobil i se părea mai frumos decât Victoria de la Samothrace sau în care Marcel Duchamp îl întreba mesmerizat pe Brâncuși, la Salonul de aeronautică din 1912 de la Paris, dacă a văzut ceva mai frumos decât o oarecare (am spune astăzi) elice. Olga Greceanu asistă și ea, „zăpăcită“, la această realizare „genială“ a minții omenești: „Mai mult efort depun eu acum scriind, adică muind penița în cerneală, tăind hârtie, punând sugativă, decât face un lucrător construind piese de motor. El contemplă. Mașinile lucrează singure. Mașinile cugetă, apucă fierul, îl croesc, îl decosează; mașinile prind șuruburi, pilesc tuburi de fier, șlefuesc capace, fasonează oțelul tot mașinile; automat fixează pe carcasă fiecare piesă, în locul care trebue. Privind de sus interiorul uzinei… capeți impresia că toți acești oameni fac gimnastică suedeză, dar fiecare altă figură“.

Artista merită, fără doar și poate, o evocare mult mai amplă, dincolo de prezentul articol și de această mică recuperare editorială, favorizată de istoricul de artă Adina Nanu, artista Iuliana Mateescu și prof. Zoltán Rostás. Olga Greceanu a fost o remarcabilă artistă în genurile artei monumentale, fiind asociată, prin pictura a numeroase biserici, cu stilul neobizantin. De viță nobilă, ca și soțul ei, a rezistat eroic la persecuțiile comuniste și la confiscarea averii, continuând să picteze biserici până la moarte. A fost singura femeie acceptată în mișcarea Rugul Aprins și unica femeie căreia doi patriarhi români i-au permis, sub semnătură proprie, să predice oricând va dori de la amvonul oricărei biserici din această țară. În timpul comunismului, a suferit mai ales pentru că a fost „ucisă“ în efigie, prin acoperirea cu var a multor lucrări monumentale cu temă spiritualistă pe care le executase. O parte din acestea au început a fi dezvelite și restaurate în anii din urmă, odată cu recuperarea unui număr important din scrierile de tehnică artistică, dar și de spritualitate ortodoxă, pe care le-a redactat de-a lungul vieții.