În celebrul său roman, Un veac de singurătate, istorisind, în stilul său inconfundabil, începuturile viețuirii în Macondo, locul de unde te poți înălța la cer în viață fiind, Márquez ne spune, cu farmecul exagerărilor sale cu totul realiste, că oamenii locului erau atât de tineri – întemeindu-se și ei odată cu fabuloasa lor așezare –, încât, neavând cuvinte pentru a denumi lucrurile înconjurătoare, erau nevoiți să le arate cu degetul. Se înfiripa, astfel, un prim nivel al comunicării, util, desigur, dar lipsit de fiorul cuvântului. Adică, prin acel „limbaj” al mâinilor, valabil, la unii „vorbitori”, și astăzi.
În „amestecul de iluzie și realitate” din romanul lui Márquez, în evocările sale de o infinită nostalgie, în care naturalețea extraordinarului este la ea acasă, totul apare cât se poate de firesc. Ce te faci însă când universul macondoian pătrunde tot mai mult în viața „omului recent” din România anului 2019? Când vorbirea și comunicarea sunt, astăzi, la un pas de a se prăbuși în neant.
De ce am început astfel aceste însemnări, evocând un univers aparent fără nicio legătură cu subiectul lor: limba română la răscruce, nu de vânturi, ci de un fapt esențial – acela de a supraviețui? De ce Macondo de România? Pentru că, la fel ca în ținutul sud-american, și în România, totul este posibil, dar la alt nivel: agramații dau lecții de comunicare, repetenții își iau doctorate, analfabeții (funcționali) ocupă posturi ministeriale. Dar mai ales, mă gândesc că, tot călcând-o în picioare, dând-o cu capul de toți pereții ministerelor și studiourilor tv, zdrobind-o voinicește, limba asta română, atât de tolerantă, s-ar putea răzbuna, anulându-ne organul vorbirii și întorcându-ne, și pe noi, la un limbaj non-verbal, atât de pitoresc evocat de scriitorul sud-american.
Suntem în plină campanie de avertizare privind degradarea limbii și a nivelului de comunicare din societatea românească, fie că avem în vedere persoanele publice ( cu precădere, politicieni), fie că ne referim la marea masă a vorbitorilor de limba română. Cu politicienii nu ar fi atât de grav, ei fiind vremelnici, pasageri prin memoria nației, dar situația se complică atunci când „stricarea” limbii afectează copiii și tinerii din băncile școlilor.
Până în 1989 limba română a fost nevoită să suporte asaltul toxic al standardizării, acea limbă de lemn a activiștilor, oficială, prin care se transmiteau indicații și se glorifica nimicul; limba discursurilor găunoase sau a unei publicistici care însoțea cortegiul comunicării spre mausoleul rușinii. După 1989 ne-am eliberat de „zeghea” care ne îmbrăca trupul și limba, dar așa cum am înțeles noi, într-un mod (și aici) original : „expresiv” fără limite, exorcizând îndelungata noastră tăcere prin vuiet și vulgaritate, exhibând trăiri și idei intens-caricaturale. De aici până la mutilarea de astăzi a limbii române nu a mai fost decât un pas, care a fost parcurs cu o voioasă inconștiență.
Drept urmare, o binevenită campanie de avertizare se petrece în ultimul timp în presa literară din România. Revistele fanion ale Uniunii Scriitorilor au găzduit semnale de alarmă despre acest trist fenomen, fie prin comunicate, fie prin interviuri sau anchete. Scriitori importanți au dezbătut, cu argumente, situația, au oferit soluții.
Rezumând, o cauză s-a desprins cu precădere: limba română se vorbește prost, fără respect, este chiar batjocorită pentru că nu se mai studiază în școli cu importanța cuvenită și, mai ales, nu se mai citește. Dar cine, astăzi, mai are organ și timp pentru citit, pentru literatură, când pragmatismul ne-nconjoară, concurența suflă tare și eșecurile (financiare) ne dor. Cititul de dragul cititului, leneș și dulce, se consuma în vremea junimiștilor, când moșiile din umbra dealurilor moldave catifelau destine și însiropau colbuitele drumuri spre Paris. Sau pe la cenaclurile bucureștene interbelice, între plimbările la Șosea și alunecările pe gheața lui Oteteleșanu. Sau chiar la lumina lumânărilor din epoca de aur, vegheați de inutilitatea televizorului și amorțiți de veșnicul frig ceaușist. Și, până la urmă, la ce bun și literatura asta gratuită, care nu face decât să transforme în reverie cele mai virile proiecte, când profesioniști adevărați te îndeamnă, științific și eficient, să te afirmi sub propria firmă, când politicieni de „rang înalt” te anunță că școala și studiul sunt mofturi.
Un lucru este sigur, incultura otrăvește limba. Și la oraș, și la sat, deopotrivă. De fapt, cum am mai scris cândva, mahalaua orașului a înghițit și satul. Împinși la oraș, în anii industrializării forțate, în special spre periferiile blocurilor tip, scăldate de-o grea tristețe, țăranii calificați în muncitori la locurile silniciei zilnice, au pierdut ce aveau bun de acasă, câștigând tot ce-i mai rău din noul lor mediu de viață. Expresiile licențioase, debitate la ușa cârciumii, asezonate cu leșinul manelei, duminicile în capot și papuci, la o tablă și o sămânță, chefurile fără perdea, răspund iute dorințelor fierbinți și imediate. Ce să mai caute cartea în această lume ante și ( mai ales) post-decembristă? Acum când sunt celebrate alte valori: șmecheria profitoare, trădarea repetată, norocul chior, lăudăroșenia unsuroasă. Libertatea de expresie s-a transformat în libertatea de a lovi cu ghioaga cuvântului în capul adversarului, practică extinsă, mai ales, în mediul politic și jurnalistic, de unde, nu-i așa – se recrutează modelele demne de urmat. Un zumzet general, din care lipsesc tocmai ideile și comunicarea acaparează, tot mai mult, societatea românească. Din păcate și în locurile de unde ar trebui să vină limpezirea, măsurile menite să oprească această dramă: înaltele foruri științifice, legiuitoare, executive. Ce să mai vorbim despre politicieni, fie ei dâmbovițeni, bahluieni sau someșeni, pentru care românul, cât mai neștiutor de carte, are o singură și supremă menire, aceea de elector; o alcătuire, acolo, fără relief, pierdut în imensitatea țarinei străbune, risipit printre ierburi, frate cu gâzele și popândăii mioritici, un număr pentru urne (fixe și, mai ales, mobile), un receptor de mesaje electorale (cât mai generoase), manevrant de ștampilă, a cărui meserie de bază este arta supraviețuirii. Trist, dar adevărat.
Reîntorcându-ne la Márquez, un singur lucru ar mai fi de spus : în timp ce eroii lui, chiar nevorbitori, se ridicau la cer, noi, aici, tot coborâm. Cu limbă cu tot…