„Cazul“ gînditorului Vasile Băncilă

filosofie și liceu

Conjuncția din subtitlu este una care-l interesa pe tînărul Vasile Băncilă1 poate în cel mai înalt grad. Îl neliniștea rostul deviat pe care-l avea filosofia într-un moment istoric, mai exact: „Rolul filosofiei în liceu“2, despre care scrie la sfîrșitul anului 1922. Este un manuscris de vreo 112 pagini, parțial dactilografiat, conceput credem ca o reacție reformistă la realitatea frustă pe care proaspătul profesor de filozofie (cu magna cum laude la licență) o percepea, deși activitatea didactică o începuse din anul IV de studenție la Liceul Evanghelic din București, unde va preda pînă în anul școlar 1922-1923; din toamna celui din urmă an, va fi titular la Școala Normală de Băieți din Brăila, pentru disciplinele filosofie și logică, între 1925-1927 și 1929-1930 beneficiind de specializări la Paris, ca membru al Școlii Române de la Fontenay-aux-Roses – școala lui Iorga.

Rolul filosofiei în liceu“ este un demers preponderent pedagogic, cuprinzînd trei părți. În prima dintre ele se încearcă aproximarea noțiunii de filozofie, căci o formulare exactă și corectă era greu de făcut în stadiul evolutiv de atunci al acestei discipline, una menită să satisfacă integral instinctul de cunoaștere al ființei umane, care are un „instinct metafizic“, considerat cel mai puternic dintre instinctele spirituale. Tînărul profesor Vasile Băncilă sesiza obiectul deloc unitar al filosofiei (aflat într-o fază de tranziție), raportul celei din urmă cu științele pozitive, proprietatea de a ajunge nu la adevăr, ci la ipoteze și probabilități, fiindcă oferă, spune Băncilă, „o infinită vegetație de posibilități de adevăruri – vastă pădure ecuatorială în domeniul gîndirii“.

Pedagogic vorbind, filosofia dezvoltă la individ cultura formativă, plecînd de la o sinteză a forțelor sufletești și ajungînd tot la o formă de sinteză, una care contribuie la formarea idealului3 și care duce totodată către înțelepciune, la ceva înțelepciune, dacă nu ajunge la ea. Era punctul în care Băncilă invoca problema legată de vîrste4, extrem de importantă pentru spiritul pedagogic, pentru psihologia copilului (îi citează pe Locke, Kant, Pestalozzi, Rousseau, Comenius, Claparède), pentru efebologie, un termen inventat ad-hoc de el (discursul asupra funcției metafizice în copilărie și asupra adolescenței – nu cel al tinereții capătă, în acest segment, și accente de gen).

După un lung excurs despre „trebuințele învățăceilor adolescenți“ și despre direcțiile și punctul în care și pînă la care se poate pune filosofia la dispoziția oricui, profesorul purcede la desprinderea unor concluzii pragmatice. Sistematizarea filosofică a cunoștințelor, nevoia de unitate a acestora, curiozitatea sintetică, voluptatea creației, raportul – instinctiv – între absolutul subiectiv și existența în sine sunt cîteva dintre ele. Dar vectorii care orientează binomul filozofie-adolescență sunt precizați apoi, tot pedagogic, în vreo cinci direcții: „problema unității obiectelor de învățămînt, a științei și a religiei, a culturii formale, a idealului și problema substratului fiziologic al educației“.

Începe cu așa-zisul ghepard al pedagogiei (totodată și al educației), și anume: corelarea obiectelor de învățămînt, sesizînd o lipsă a acestei trăsături în procesul specific de la noi, o boală veche de sute și mii de ani (e aici un îndreptar prețios pentru profesorii de azi, nu doar cei care predau filosofia, ci și a celor care instruiesc elevii în sfera științelor și a religiei, profesori care nu trebuie să sufere de lașitate pedagogică sau de improvizație; după cum e și un important document pe care ar fi adecvat să și-l însușească și să-l aplice ministrul care se ocupă azi, la noi, cu educația națională).

Tot de o actualitate firească sunt și concluziile care pot coordona cultura formală a adolescentului, depășind însă simplista trilogie comodă a pedagogilor privind educația intelectuală, morală și fizică, prin insistența pe „cultura forțelor“ în adolescență (căreia îi precizează vreo șase direcții). Și aici, profesorul Vasile Băncilă fructifică pe deplin segmente din pregătirea sa pedagogică, în care se încercase cu una din tezele de licență, o sferă în care – cum îi spunea mai tîrziu lui Blaga – a întîrziat nepermis de mult. Pedagogul din el, fără o prea mare experiență, țintea însă precis în metehnele învățămîntului secundar, pe care, deloc întîmplător, îl va coordona mai tîrziu ca director în ministerul de resort. Considera importante, pentru adolescență, formarea sociologică și metafizică a unei înțelegeri critic colective, pe de o parte, și a alteia istorice și geografice, pe de alta. Alături de care punea ca importantă înțelegerea morală și fondurile mistice care apar la această vîrstă, toate la un loc alimentînd formarea valorii sufletești definitive a instinctului etnic.

Copilăria sau patria mică era, pentru Băncilă, perioada de viață a individului cînd se edifică „baza logică, metafizică și biologică a forței etnice“, surse care vor da putere atașamentului etnic și care vor avea un aport considerabil la formarea personalității adolescentului. Și încă un lucru care merită amintit: importanța acordată dezvoltării spiritului gramaticii (să ne amintim, din Creangă, ce ravagii făcea o atare atitudine la școala de catiheți din Fălticeni5), gramatica pe care Conu Caragiale o indica, pentru jurnaliști, în conjuncție cu cinstea („Cinste și gramatică!“), iar Aristotel vedea în ea condiția ontică exclusivă a ceea ce presupune calitatea de a fi om.

Prioritatea absolută era însă a orelor de filozofie ( care trebuie să fie „pline de cuviință, simplitate și viață“) – de „o insuficiență barocă și vinovată“, întrecute ca număr de cele de agronomie și zootehnie – care să nu mai constituie un fel de garnitură ironică, ci să fie introduse, cel puțin o oră pe săptămînă, chiar din clasa a IV-a și a V-a, mărindu-se apoi gradat ponderea în programul de instruire. Asta cu atît mai mult cu cît motivația esențială a demersului întreprins de Băncilă era rolul pozitiv al filosofiei, considerată instrument general pentru elaborarea teoriei integrale a educației specifice tuturor obiectelor învățămîntului secundar. Nu erau pierdute din vizor nici pregătirea cadrelor didactice pentru învățămîntul secundar și nici organizarea facultății de filozofie, sugestii care își păstrează și azi neștirbită actualitatea.

Și concluzia tînărului Vasile Băncilă, cu ale ei ramificații, nu este deloc anacronică sau utopică. Dimpotrivă. Nucleul semantic este aici valoarea educativă excepțională a adolescenței, aceasta din urmă fiind mijirea și apariția luminoasă a „umanității superioare“, constituind astfel baza personalității morale, sociale, metafizice, intelectuale și, parțial, chiar fizice a omului. Precum în politică sau în război, este esențial momentul unei acțiuni, tot așa pentru formarea deplină a unei persoane e important cum e organizată și trăită adolescența, pe care Băncilă o compară cu „un cuptor încins, la o temperatură înaltă, în care se mlădie materialurile cele mai dure, într-o creație unică“. „În evoluția individului, spune el axiomatic, e un singur moment cînd dintr-o forță sufletească se poate realiza maximul“, așa încît „el trebuie știut de mai înainte, trebuie așteptat, pîndit și exploatat“. După copilărie, acest moment nu e altul decît cel al adolescenței. Filosofia (ca „atmosferă activă și unificatoare“) și adolescența, iată un binom vital, a cărui endosmoză contribuie în mod decisiv la formarea unei personalități. Se ascunde aici tot un fel de ghepard, dar de data asta nu al pedagogiei, ci al psihologiei vîrstelor.

Vasile Băncilă era oarecum circumspect cu ipotezele și concluziile sale, să zicem așa, reformiste. Ideile avansate (care ilustrau un ideal deloc aproape, dar un ideal, care poate fi și imposibil), dincolo de cele incontestabile, puteau fi „necomplete“, „exagerațiuni ale unor adevăruri modeste“, „intuiții fugare de circumstanță“, „irealizabile în vecii vecilor“, cele din urmă presupunînd din partea prof-ului de filozofie atît de mult suflet, încît ar trebui să fie un fel de supraom.

*

Sunt, toate de mai sus, rînduri din tinerețea filosofului Vasile Băncilă, schițe brute sau încercări parțial redactate, pe varii teme, cu un stil, uneori, la marginea celui greoi, anevoios, dar cu o indiscutabilă și intensă combustie intelectuală. Mai tîrziu, începînd de prin 1938 și continuînd și în perioada postbelică, atunci cînd sufletul lui Băncilă e obsedat, fecund am spune, de un sistem de filosofie (care pleacă de la ethosul românesc și, în egală măsură, de la religie, sept. 1938), meditația sa va cuprinde mii de fișe nesistematizate ca atare, primele care ar trebui mai întîi invocate, în contextul de aici, fiind cele care au ca temă definiția filosofiei6, pentru ca apoi să vină rîndul părților care alcătuiesc întregul unui sistem de filosofie disciplinară.

Concluzia pe care o sugerez este pe cît se poate de simplă: judecate, cum ar spune Noica, prin grila logicii lui Hermes, a holomerului, însemnările fragmentare, provizorii, ocazionale și rezumative ale studentului Vasile Băncilă pot fi uneori ridicate, printr-o extensie forțată și riscantă, la puterea unui posibil întreg sau a unei părți alcătuite din părți-subsecvente. Altfel spus, orientați de un instinct metafizic (care, după Băncilă, ține de biologicul din noi) și de interese cognitive, notele dintr-un bogat arhipelag pot fi coagulate sub forma unor insule dătătoare de sens pentru exercițiul intelectual de mai tîrziu al gînditorului.

______________

1 Despre receptarea celui ce a scris Spațiul Bărăganului, vezi: Ion Dur, „Cazul“ filosofului Vasile Băncilă, Saeculum (Sibiu), 1/2019.

2 cf. Vasile Băncilă, Opere, vol. II, Scrieri inedite din tinerețe (1923-1926), Ediție îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Istros – Muzeul Brăilei și Editura Muzeul Literaturii Române, 2004, p. 89-143; e un manuscris datat: 25 decembrie 1922. Vom cita paginile în text, fără a mai da trimiteri de subsol.

3 Idealul era un capitol dintr-o proiectată lucrare de etică în trei volume (Teoria mobilului moral; Caracterul; Teoria idealului); vezi planul acestui segment, ibidem, p. 287-290.

4 E un subiect care l-a preocupat pe Vasile Băncilă – v. Filosofia vîrstelor, Ediție îngrijită de Ileana Băncilă, București, Editura Anastasia, 1997.

5 Băncilă cita acest pasaj elocvent: „Mi-ți ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te îl-o, ne-ve-i-le, mi-ți-i ni-vi-li. Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustii! Unia dondăneau ca nebunii, pînă-i apuca amețeala, alții o duceau numai într-un muget, cetind pînă le pierea vederea; la unia le umblau buzele parcă erau cuprinși de pedepse. Cei mai mulți umblau besmetici și stăteau pe gînduri, văzînd cum își pierd vremea, și numai oftau din greu știind cîte nevoi îi așteaptă acasă. Și turbare de cap și sfîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu (mi) s-a mai dat a vedea; cumplit meșteșug de tîmpenie, Doamne ferește!

6 v. Vasile Băncilă, Opere, vol. VI, Sistem de filozofie. 1. Definiția filosofiei, Ediție îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Istros – Muzeul Brăilei, 2008.