Arctic, filmul de debut al lui Joe Penna care a fost prezentat la festivalul de la Cannes la secțiunea Camera d’Or, reprezintă tematic filmul cronică de supraviețuire a omului rătăcit, naufragiat, abandonat în mijlocul unei naturi ostile. În literatură, printre reperele inconturnabile se află romanul din 1907 al lui Jack London, Dragoste de viață, și Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe, la începutul edificării romanului ca gen literar. Ultimul a și fost adaptat liber de către Robert Zemeckis în Naufragiatul (2000) cu Tom Hanks în rolul lui Crusoe modern. De altfel, tema adâncește și particularizează uneori o aventură exploratorie, legată de descoperirea unor lumi noi, de deplasarea către extremele geografice, alteori ea are semnificația unei provocări unde un challanger revendică în fața naturii dreptul la titlu. În orice caz, tipul acesta de narațiune pune în joc nu numai capacitatea ființei umane de a îndura în condiții vitrege, dar și inventivitatea, inteligența adaptativă ca o confirmare a statutului suprematist pe care homo sapiens îl deține printre vietățile conlocuitoare. Ca un invers al postulatului lui Konrad Lorentz, unul dintre fondatorii etologiei moderne, privitor la moartea termică a simțurilor, ființa umană și le redobândește dureros, reînvață cu stângăcie o lecție uitată, cea a supraviețuirii cu mijloacele precare ale vânătorului primitiv, își recuperează civilizația printr-o reconstrucție care pornește de la elementele bazale, își reamintește apropierea de o lume de care s-a desprins nu de mult. Un fel de ghid de supraviețuire devenea, în Înfruntarea (1997) lui Lee Tamahori, Charles Morse, interpretat de Anthony Hopkins, un intelectual căruia noțiunile de bază îi serveau pentru a rezista în sălbăticie. O cursă a supraviețuirii în nordul ostil al Americii de Nord desfășoară filmul cumva atipic al lui Alejandro Gonzalez Inarritu, The Revennant: Legenda lui Hugh Glass (2015), articulat pe mitul american al Frontierei pe fondul tensiunilor secesioniste între revival și survival.
Arctic al lui Joe Penna se plasează în acest câmp îndelung cartografiat al unei confruntări între Om și Natura care nu-l mai recunoaște sub chipul rousseauist al bunului sălbatic. Joe Penna nu este primul care face un film dintr-un personaj ( și jumătate), cel de-al doilea, o femeie rănită, recuperată ulterior în urma unui accident de elicopter, nu scoate niciun cuvânt. Ineditul abordării ține de faptul că regizorul ne aruncă in medias res, narațiunea începe aparent aleator, cu un bărbat despre care nu știm nimic, al cărui avion s-a prăbușit undeva într-o zonă arctică, și care desfășoară cronometrat o rutină a supraviețuirii: pescuit, hrănire, transmiterea unui semnal de ajutor, somn. Avionul cu care s-a prăbușit pare intact și îi servește drept locuință lui Overgard (Mads Mikkelnsen) care este echipat corespunzător pentru condițiile climatice, iar sursa de hrană, păstrăvul obținut din lacul înghețat și depozitat la rece, în cutii, îi permite să aștepte salvarea. Are familie, copii, prieteni, o profesie? Nu știm. Nici un flash autobiografic, nicio retrospectivă, nimic din trecut nu vine într-un prezent devenit deodată extrem de dens și opresiv. Regizorul trebuie, totuși, să facă ceva cu personajul său, să creeze o intrigă, să îl scoată din rutină. O face destul de simplu și predictibil atunci când salvatorii săi devin la rândul lor victime, unul dintre piloții elicopterului care urma să-l salveze moare când aparatul se prăbușește, iar tânăra femeie care-l însoțește (Maria Thelma Smáradóttir) e grav accidentată. În acest moment, rutina se pulverizează, și Overgard, având la dispoziție o hartă găsită în elicopter, decide să salveze femeia călătorind pe jos spre cea mai apropiată așezare umană. Dar și așa, regizorul nu poate eluda precaritatea narațiunii compusă din vicisitudini sezoniere. Adversitatea naturii constă în frig, stânci dificil de traversat, urși polari. În filmele lui Inarritu și Lee Tamahori un urs grizzly constituia o sursă de suspans, dar și un element activ în film, aici prezența animalului ține de potențialul de primejdie al călătoriei. La limita dintre viață și moarte, tânăra nu devine un partener real de dialog, ci acea prezență vie necesară. Joe Penna se apropie foarte mult, aș spune chiar riscant de mult, de un film ceva mai bogat în dialog și ilustrativ pentru temă, Drum în zăpadă (2003) al lui Charles Martin Smith. În filmul acestuia, un pilot care face trafic cu colți de morsă se prăbușește cu avionul în care transporta o inuită bolnavă, parte a trocului, către un spital. În încercarea de a supraviețui, tânărul descoperă în compania femeii un mod de viață, dar și demnitatea unui caracter. Penna elimină posibilitatea unui dialog, iar personajul său nu devine, ci este de la bun început într-un fel. Umanitatea nu se lasă descoperită, ci este deja acolo fiind doar testată. Mijloacele de expresie rămân în sarcina unicului personaj, body language-ul trebuie să suplinească sicitatea interacțiunii umane. Însă chipul, gesturile pot spune destul de mult despre speranță, disperare, empatie, spaimă, voință, resemnare etc. Chipul în care intemperiile și dificultățile sculptează diferite măști devine în mod definitoriu un spațiu cinematografic care contrapunctează peisajul de o monotonie dezolantă. Nu cunosc o modalitate mai minimalistă de a aborda un astfel de subiect, ca și cum de la bun început regizorul și-ar fi propus să renunțe la orice modest avantaj, la orice priză narativă de care un astfel de scenariu ar putea dispune. Ce rămâne, în acest caz? Fotografia unui copil care-și așteaptă mama, tot ceea ce află despre femeia pe care dorește să o salveze? Dragostea de viață care face casă bună cu altruismul, cu nevoia de a se devota unei cauze care este viața aproapelui? Nevoia unei prezențe, a unui susur al vieții în mijlocul unei singurități descurajante de pustietăți înghețate? Nu putem arunca sonda prea adânc în sufletul lui Overgard, dar știm că este un om bun. Dar nu exclude tocmai acest dat orice problematizare? La limită, lupta pentru supraviețuire reprezintă aici inversul postulatului darwinist al unei survival of the fittest pentru că nu avem nimic din fațeta hobbesiană a bestialității lui homo homini lupus. Umanitatea prevalează de la bun început, ea câștigă în fața naturii, nu atât a celei propriu-zise, cât a celei care constituie moștenirea noastră animală, cea a atavismelor noastre. Filmul lui Joe Penna este unul despre the milk of human kindness (laptele bunătății umane), servit însă cu foarte multă gheață.