Rodrigo Fresán și rafinata artă a fabulației

Prin operele sale narative, romane și povestiri*, distinse cu importante premii literare și traduse în spațiul european și american, nu încă, deocamdată, și la noi, scriitorul argentinian Rodrigo Fresán (Buenos Aires, 1963), s-a afirmat în ultimele decenii ca reprezentant al unei noi orientări care se constată în proza argentiniană actuală, după hiperrealismul care detronase realismul magic. „Povestim istorii –declara scriitorul despre cei din generația sa–, nu mai intrăm în competiție cu realitatea și suntem aici ca să formăm noile generații care vor trebui să ne înlocuiască în rafinata artă a fabulației.“ Acestei arte Rodrigo Fresán îi imprimă originalitatea viziunii sale artistice, în contextul postmodernismului și al formelor neconvenționale (artă pop, benzi desenate, texte ale cîntecelor lui Bob Dylan). „Unii mă consideră pop, mă etichetează drept posmodernist, constata scriitorul și preciza: „Mă interesează un tip de ficțiune despre ficțiune, literatura care observă faptele extraordinare din actualitate: a citi și a scrie.

Preferința autorului pentru mediul citadin și problematica metaliterară – scriitura și lectura, romanul, figura scriitorului, dispariția autorului, procesul de creație – vertebrează întreaga sa creație narativă, culminînd în cele mai recente apariții editoriale, La parte inventada, 2014 – „cartea mea cea mai autobiografică“. „scrisă în cod dylanian“, sub influența artei pop – și La parte soñada, 2017, pe „tema cea mai revulsivă, transgresivă, neliniștitoare și incomodantă, care este a scrie și a citi într-o epocă în care toată lumea citește și scrie în mod constant“. Cele două volume, care au avut o receptare entuziastă din partea confraților, criticilor și publicului, vor forma o amplă trilogie, odată cu apariția ultimului volum, La parte recordada, în 2019.

Originalitatea scriitorului argentinian se vădește și în atitudinea sa dezinhibată, de felul celei inaugurate de Roberto Bolaño în cunoscutele sale romane, privind profilul scriitorului latino-american și al personajelor sale. Acestora le conferă libertate de mișcare, în spațiul real al întregii lumi, ca și în cel al ficțiunii. „Să pierd adjectivul latino-american, ca să rămîn pur și simplu un scriitor“, „patria mea sunt cărțile mele“, declara Rodrigo Fresán, care s-a stabilit la Barcelona, ca și mulți alți scriitori latino-americani. La acea dată, anul 1999, era deja consacrat, prin succesul operei de debut, antologia de povestiri Historia argentina, publicată în 1991. Conceput ca un ansamblu unitar, cu punți de legătură între povestirile componente, volumul conținea teme fundamentale, precum istoria, literatura, ficțiunea, probleme de factură metaliterară, pe care scriitorul avea să le reia în creațiile sale ulterioare.

Părinți ai patriei

I se păruse că recunoaște arbori și culturi cărora nu le-ar fi putut da nume, de vreme ce cunoașterea lui nemijlocită a cîmpului era cu mult inferioară cunoașterii nostalgice și literare.

JORGE LUIS BORGES,

Sudul

De-atîta amar de vreme bătuseră drumurile călare Chivas și Gonçalves, încît nu-și mai dădeau seama unde se terminau ei și unde începeau caii lor. Călăriseră zile și nopți și iarăși zile, iar meleagurile pe unde zburau caii lor nu erau atît de importante, pentru că nici măcar nu aveau un nume definitiv. Ei le schimbau numele în fiecare dimineață, ca unuia care și-ar fi schimbat hainele. O pampa imensă, abia inoportunată de prezența vreunui copac sau doi. Copaci pe care încă nu zăbovise nimeni să-i catalogheze și de secole își așteptau numele, în mirosul acela de pămînt afînat, abia plămădit.

Ar fi de-ajuns să spunem că, dacă nenorocirile lui Chivas și Gonçalves ar fi făcut subiectul unui mare film, una dintre acele mari superproducții atît de la modă în aceste vremuri agitate, galopul neîntrerupt al celor doi abia dacă ar fi intrat în vreun titlu. Atîta doar.

Nume aveau în schimb caii cei sîrguincioși ai lui Chivas și Gonçalves. Calul celui dintîi se numea Blanco și, amănunt de luat în seamă pentru semnificația lui contradictorie, era un animal greoi și negru ca noaptea. Calul celui de-al doilea se numea Cal. Gonçalves spunea că nu avea sens să-și fi irosit el timpul botezînd un cal care, pe de altă parte, n-ar fi reușit niciodată să priceapă de ce ar fi pierdut timpul cineva ca să-i pună lui un nume. De altfel, Gonçalves era un minimalist. Și era pe moarte. O bucată de lance îi creștea în umărul lui stîng. Medicii îl sfătuiseră s-o lase acolo, să aștepte să vadă cum se rezolvau lucrurile de la sine. Și din acest simplu motiv, Gonçalves căra cu el acea povară de vreo doi ani, poate trei, de parcă ar fi purtat un veșmînt distonant.

Lovitura de lance i-o dăduse, cu o grație și un stil de invidiat, cea mai scundă dintre căpeteniile giganți (mă refer la cei cunoscuți azi ca fiind indieni patagonezi), într-o noapte cînd Chivas și Gonçalves, îndoielnici cavaleri aventurieri, hotărîseră să cunoască legendara frumusețe a Prințesei Anahí.

Prințesa Anahí era o indiancă cu pielea albă și privire întunecată. Și mulți erau cei ce susțineau că ar fi curs sînge olandez prin venele acelei vrăjitoare infailibile care, în momentul culminant al măcelului, îl blestemase pe Gonçalves cu cuvinte stranii, alcătuite numai din consoane. Și așa devenise Gonçalves omul condamnat pe care am ajuns eu să-l cunosc și să mi-l apropii.

Cîteva luni după nefericitul episod, unul dintre numeroșii misionari, care bîntuiau fără vreo busolă meleagurile acelea ce nu-și găsiseră locul pe vreo hartă, folosise curioasa poziție a lăncii lui Gonçalves pentru a sprijini perpendicular pe ea o ramură solidă de măslin, astfel încît acum Gonçalves călărea de-a lungul și de-a latul Viceregatului ca un fel de Cristos abia coborît de pe cruce. Un Cristos cu umbra crucii încă vizibilă mușcîndu-i spatele, precum cîinele de la mănăstirea părinților iezuiți.

Iar Gonçalves era chinuit de asemenea suferințe încît, cotropit de sudori reci și convulsii imprevizibile, bietul om stîrnea praful maroniu de pe pămîntul abia domesticit de ultimii spanioli care trecuseră pe acolo. Și atunci Gonçalves începea să vorbească, iar Chivas începea să noteze pe hîrtia care-i era mai la îndemînă.

Sau pe poalele cămășii lui.

Sau pe flancurile calului.

În felul acesta, Blanco s-a tot înnegrit pînă s-a transformat în primul cal/carte din întreaga istorie argentiniană, din toată istoria lumii de pe pămîntul acesta, care acum este rotund precum o portocală, după cum mi se spune.

Dar ziceam despre blestemul asupra lui Gonçalves.

După ce gemea, striga și cînta cîntece din patria sa atît de îndepărtată, Gonçalves se prăbușea cît era de lung și, eliberat din scărițe, se lăsa cuprins de un somn agitat, între vis și realitate. Erau acele momente cînd deschidea gura de parcă ar fi vrut să înghită întreaga planetă despre care se zice acum că se învîrte în jurul soarelui.

Și vorbea cum niciodată mai înainte n-o făcuse.

Permiteți-mi să vă amintesc că nici Chivas și nici Gonçalves nu erau oameni cum s-ar spune foarte culți. Chivas cunoștea binefacerile și virtuțile scrierii, în mod sigur; dar îi erau străine minunile matematicii, atît de la modă, ca și particularitățile arhitecturii universului, de vreme ce susținea, sus și tare, cu mîndrie, precum că totul, pînă chiar și Timpul, era relativ.

Iar Gonçalves, cum s-ar zice, un adevărat animal, nu știa mai mult decît ar pretinde astăzi că știe careva care a absolvit Științele Comunicării. Dar, în mod misterios, cît timp durau momentele lui de transă, Gonçalves se exprima cu eleganță, tact și cu o capacitate de sinteză de invidiat, lucru cîtuși de puțin frecvent pe aceste țărmuri ale recentei debarcări.

Cam așa vorbea minimalistul Gonçalves:

La 20.25 a trecut în nemurire …

Cam așa, sau:

Soarta selecției noastre depinde, încă o dată, de geniul salvator al lui Diego Armando Ma-ra-do-na…

Sau:

Se întîmplă uneori ca lumea să fie mai ușor de asimilat dacă ne contemplăm viața noastră la persoana a treia.

Sau poate:

În ziua de azi moneda nord-americană a cunoscut din nou o creștere puternică…

Treceau ore, uneori noaptea întreagă, pînă ce Gonçalves își recăpăta simțurile.

Iar Chivas nota totul.

Se îmbarcară într-o dimineață de iulie pe Domnița Palestinei. Acolo era vară și aici era iarnă (Blanco și Caballo n-au izbutit niciodată să priceapă din ce cauză se întîmpla asta) și Gonçalves i-a întreținut pe pasageri vorbind și tot vorbind cu miez printre vălurile febrei sale autohtone. Vom deveni bogați, se gîndea Chivas, în timp ce Gonçalves închidea ochii și spunea:

Mickey… rozătorul Miguelito.

Sau:

Nu ne unește iubirea ci spaima…

Sau poate:

…după ce a scufundat distrugătorul sub pavilion britanic HMS Sheffield la ora …

Dar fapt sigur este că aceea care în cele din urmă s-a scufundat a fost Domnița Palestinei.

S-a petrecut în cea de a șaptea zi a călătoriei, nu știu prea bine din ce cauză. Poate cazanele, poate proasta educație a vreunuia dintre atîția monștri marini cîți populau apele acelor mări.

Toți au murit.

Numai eu, un umil ucenic de marinar, al cărui nume nu e demn să apară pe vreo pagină, am rămas supraviețuitorul, care să povestească aceasta și atîtea alte istorii.

Prezentare și traducere
de
Dana Diaconu

____________

*Printre acestea: Esperanto (1995), La velocidad de las cosas (1998), Mantra 8 (2001), Jardines de Kensington (2003), El fondo del cielo (2009). În 2017 i s-a acordat Premiul Roger Caillois de literatură latino-americană, pe care îl mai primiseră M.V.Llosa, Ricardo Piglia și Robeto Bolaño. Autorul este cunoscut și prin acivitatea jurnalistică, la importante reviste din spațiul hispanic, precum Letras libres sau ABC.