In memoriam Ion Horea

S-a stins din viață în dimineața zilei de 5 aprilie Ion Horea, unul dintre cei mai importanți poeți români postbelici. Născut pe 10 mai 1929 la Petea, în județul Mureș, într-o familie de țărani, a fost admis la Liceul „Al. Papiu-Ilarian” din Târgu Mureș, în anii Dictatului de la Viena și ai războiului învățând la Aiud și Turda. A urmat Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București, întrerupându-și studiile din cauza „dosarului” (părinții i-au fost declarați „chiaburi”). În 1951 va intra la Școala de Literatură „M. Eminescu”, după ce debutase cu versuri în „Ardealul nou” și publicase în „Almanahul literar” de la Cluj, „Contemporanul” și „Flacăra” de la București. A fost redactor la „Viața Românească” (1952-1964), secretar al Uniunii Scriitorilor (1964-1968) și apoi redactor-șef adjunct la România literară, până în 1990.

După debutul editorial, cu Poezii (1956), s-a impus cu volume precum Coloană în amiază (1961), Umbra plopilor (1965), Calendar (1969), Încă nu (1972), Măslinul lui Platon (1977), Un cântec de dragoste pentru Transilvania (1983), Podul de vamă (1986), Cumpene (1991), Cartea sonetelor (2001), Până-ntr-o zi (2017), recompensate cu Premiul Uniunii Scriitorilor (în mai multe rânduri) și Premiul Asociației Scriitorilor din București. În termenii lui Ion Pop, lirismul originalului poet este unul „elegiac, însă mereu echilibrat”, contând în primul rând „acea supunere la Lege, la un ritm natural al existenței”; pentru Petru Poantă, poezia lui Ion Horea „readuce încrederea în stilul artist, într-o vreme în care lirica este invadată de prozaism”.

Prin dispariția lui Ion Horea, Uniunea Scriitorilor din România și întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere.