În ordinea timpului comun, 20 de ani înseamnă enorm: sunt cam de patru ori mai mult decît termenul pentru uitarea obișnuită a oamenilor și a lucrurilor. Cît privește pe oamenii de litere (mai ales pe critici, eseiști, istorici literari), aceștia au vocația de a fi uitați cei dintîi. Materialul criticii se înnoiește în fiecare zi, moda metodologiilor se schimbă ca orice modă, iar o istorie a literaturii cheamă în chip necesar o alta, diferit concepută.
Dacă așa se prezintă regula memoriei noastre, există totuși excepții ce se rețin tocmai prin strălucirea lor, prin contrazicerea tendinței generale. Nimeni nu ar crede că de la plecarea dintre noi a lui Marian Papahagi au trecut două decenii: figura lui continuă să fie prezentă, ne este familiară și astăzi, iar senzația că putem dialoga cu el în continuare nu ne părăsește.
De ce? Acest autor dispărut la doar 50 de ani, ca și Nichita Stănescu, a reprezentat de la început excepția, și nu regula. Sclipitor critic de întîmpinare, coordonator recunoscut al celei mai bune reviste literare de tineret din perioada comunistă („Echinox”), el a posedat însă și un domeniu pe care nu l-a mai împărțit cu nimeni: acela al erudiției romanice, al culturilor latină și neo-latine.
În vremea lui Marian Papahagi, cu micile excepții de numărat pe degete, critica română era admirabilă, era sublimă putem zice, dar… dar cu erudiția și cu informația teoretică stătea ceva mai prost. Construind, în studiile sale, aprecierea critică intuitivă pe o armătură teoretică fără egal, alcătuită din referințe în special romanice, Marian Papahagi a dat textului exegetic pe care îl semna o culoare irepetabilă.
Marian Papahagi știa latina, germana și vorbea toate limbile romanice, cu o ușurință atinsă doar de modul în care vorbea și engleza. Important rămîne însă faptul că parcursese, în versiune originală, literaturile despre care scria, pe care le comenta și le preda studenților săi mai bine decît cei mai buni profesori în Litere. Exista cineva în țara noastră, în anii 1970-1980, care să se compare cu el? Cu cel care, la curent cu ultimele inovații structuraliste, își scria teza de doctorat despre poeții italieni din Duecento și Școala Siciliană (Intelectualitate și poezie, 1985) și comenta în deplină cunoștință de cauză barocul iberic? Iar cînd analiza poeți români din secolul XX, îi proiecta pe un ecran european și îi examina ca reflex al unei teorii construite uneori ad-hoc sau extrase dintr-un mare hermeneut. Înseamnă oare poliglosia spectaculoasă, posedarea a șase-șapte limbi străine, o garanție pentru excelența actului critic? În alte țări, poate că nu. În România însă, unde majoritatea criticilor păreau ferm hotărîți să nu învețe decît cel mult o limbă străină, cred că da.
Atunci absența arzătoare dintre noi a lui Marian Papahagi, cei 20 de ani trecuți cu viteză neverosimilă, începe să se explice: simțim acut lipsa lui nu doar pentru că altul la fel nu s-a mai născut, dar și pentru că tipul de critică reprezentat de el aproape a dispărut din peisajul nostru cultural. A fost un analist ce și-a conceput oficiul ca pe o hermeneutică și care, analizînd un text românesc, își fixa ca primă preocupare stabilirea seriei universale în care să-l încadreze. În practica de astăzi a criticii literare, această procedare vine parcă din preistorie.
Cum a reușit un om să împace scrierea continuă de comentarii literare cu implicarea în diverse șantiere intelectuale ce necesitau eforturi supraumane – pentru mine rămîne un mister: comentariile dantești aprofundate, traducerile profesioniste de poezie și de istorie literară (Montale, Ungaretti, Murilo Mendez, Rosa Del Conte, Luciana Stegagno Picchio), pentru a nu mai vorbi de marile dicționare ale scriitorilor români, cărora trebuia să le consacri ani de zile (Dicționarul scriitorilor români și Dicționarul esențial al scriitorilor români) vorbesc de la sine. Și asta dincolo de îndrumarea revistei de care și-a legat numele, de cursurile la Universitate, de munca la Accademia di Romania, din păcate repede întreruptă. Cum a reușit? Răspunsul trebuie căutat în viziunea pe care a avut-o asupra actului critic, bazat pe fixarea fiecărei opere literare în granițele unui concept.
A făcut toate acestea într-o viață de om nu foarte lungă. S-a lansat conștient în multitudinea strivitoare de activități știind, probabil, că asta îi va scurta existența; unui parcurs pașnic și egal cu sine, i-a preferat însă o ardere spectaculoasă de factură romantică iscălită Marian Papahagi.
Ar mai fi în stare cineva să-l imite?