Întîlnirea
Meteorologul de serviciu anunță o zi bună cu soare
prima luni de primăvară dis-de dimineață
la știri se dă faptul divers cel mai atroce al zilei
horoscopul vorbește despre dușmani și comploturi
în colțul ferestrei un păianjen cît macul țese matematic o plasă
ca o poartă trîntită pe viață
destinul
singurătatea e însușirea mea principală
singurătatea e meseria mea de adult
în această armură fluidă n-am decît să înfrunt
viața reală
nu am iluzii
și asta înseamnă că nici nu mai am nevoie de ele
nu mai am timp
și dacă n-am înseamnă că nu am nevoie
în sfîrșit e tîrziu
șoptesc eu înălțîndu-mă pe vîrfuri ca o balerină la rampă pe poante
țin bilanțul în buzunarele mele ca alții auru-n bancă
singurătatea e însușirea mea principală
dimineața în prima luni la ieșirea din iarnă
astrele arată probleme – din întîmplare orice știre de rău se potrivește cu mine
ca o ușă trîntită pe mînă
orice întîmplare din viața mea a devenit cu timpul
o încărcătură de-alice
cînd umblu pe stradă un trăgător mă țintește din umbră
de dragul lui mi-am pus rochia fosforescentă
nu cumva să mă piardă ori să mă rateze cînd trage
pentru că întîmplarea asta nu-i cazul s-o întîrzii
nici măcar c-o secundă
Sirena
În loc să se deschidă s-a mai închis o ușă
Pe-aici umblă roată ceasul rău
Iar eu
ca la o operație pe ochi deschis la care n-a prins anestezia
mă înec în durere și în cruzime
somnul este o rochie din crengi de acăț numai flori și spini
pe care o port toată noaptea-n tăcere
ziua de una singură mă apucă mînia
cruntă și neputincioasă
și peste toate
dragostea pare-a fi un obiect zburător neidentificat ieșit din ascendent
care staționează deasupra capului meu ca un nor
mă ține-n lesă ca pe-un cîine rău
și-mi cutreieră mintea după bunul său plac
Nu există cruțare – și la ce-ar fi?
sufletul meu e-o sirenă prinsă în plasă
scoasă din mare și expusă la soare
în plină amiază
pentru doi lei intrarea
Necruțător e timpul ce mi-a fost dat
Vreau aer și apă vreau spațiu în mine și înafară
vreau să deschid ușa secretă cu un cuvînt
Fiat! asta-i cheia universală
Și-n loc să se deschidă s-a mai închis o ușă
definitiv
Așa că zac în gelatină lipici și scobeală
ceasul rău bate simultan miezul zilei și miezul nopții
secundarul lui îmi intră drept în cord ca jungherul măcelarului într-un porc
jungherul stă împlîntat în inima mea
oho! văd acul de-oțel înfipt în fluturele pe care l-am prins cîndva
pentru insectarul școlar
iar omorul nu se prescrie nicicînd –
poate acela de sine
Vreau să respir
cu palmele vreau să opresc sîngerarea
vreau uși deschise pe care să le închid cînd am eu chef
de pildă
cînd se sfîrșește ceremonia cea fără slavă
și eu surîzînd
mă-ntorc la mine
în mare
Pește de martie sînt
de la nivelul cel mai afund
Și-acolo se află împărăția
Tura de noapte
Intru în somn ca într-o catedrală
împing de poartă cu amîndouă mîinile pun și umărul
trebuie să intru
Iar afară e frig și fier
soarele s-a făcut de fier și lumina-i cenușă
Sufletul
dacă l-am avut mi l-am jucat pe-o singură carte
cîndva demult sub un cer mai senin și mai blînd
și l-am pierdut
recunosc eu în prag
în spate zilele sînt ca fierul soarele e-o secure și lumina-i ca el
de la un somn la altul păpurișul prin care sînt nevoită să-naintez
e tot mai des și-ncîlcit
văd scorpioni cît palma răsucindu-și coada pe podea printre cărți
asta da asta da
macii înfloriți lîngă drum sînt numai sîngele cuiva iubit
luat de vînt
soarele deasupra mea e-o secure de fier și lumina-i ca el
Străinul
Purta pe față un mesaj arogant:
Sînt străin – călător – și cu numai cîteva vorbe pot repara orice cord
Nu te cred nu te cred – îmi venea să-i arunc drept în mutră
cum o să pornești doar cu vorbe o inimă moartă
însă alene și-n șoaptă
abia mișcîndu-și buzele strînse
a vorbit:
fix patru cuvinte
și a reparat pe loc inima mea defectă poate chiar stinsă
De-atunci s-a pornit și bate precis ca un ceasornic
Iar asta-i aiurea
pentru că la mine tot restu-i pe ducă
Ce să fac eu cu inima mea care bate ca ceasul
Ziua e neagră
eu – ca macii cînd li se deschide stacojie corola
și vîntul le-nvolbură staminele negre
Nici un semn de niciunde de nicăieri nici o veste
pendulul din cer bate trei ore într-o singură oră
cordul meu o ține pe-a lui ca un clovn care-ar bate de colb un covor
deci totul i-aiurea
Ce să fac eu cu inima mea reparată cu patru cuvinte șoptite-ntr-o doară
într-o seară de vineri de-un călător în timp peste care am dat din greșeală
Pesemne că moirele mi-au făcut iarăși o glumă de-aia
divină și crudă
cum au zeii năravul să facă
ca să se-mbuibe dintr-un suflet buimac de ființă umană
să sugă din mine hrana vie ce-i face să crească să se umfle cît luna
să zburde buieci pe cîmpiile ce curg într-un singur sens ale vremii
să se zbenguie pe inima mea înflorită în mii de ace subțiri de ceasornic
da da o glumă de-a lor
divină și crudă
fiindcă au ei poftă să rîdă cu hohot
Și ce naiba să fac eu cu vîsla asta grea și mai lată ca lopata de pîine
pe care tehuiul ăla a înfipt-o la mine în ușă