Arta aplicată

Vlad Zografi, „Șapte Octombrie”, roman, Editura Humanitas, București, 2018, 376 pag.

Reîntors la proză după mai mulți ani consacrați textelor dramatice, Vlad Zografi ambiționează să dea cu Șapte Octombrie un roman total: frescă socială, galerie de personaje tipice pentru lumea literară, o sumedenie de scene erotice detaliate realist și, cum ar fi spus Buzura, un „raport asupra singurătății” protagonistului masculin. Acesta este un intelectual, firește, aflat la o vârstă critică și care, în debutul romanului, moare spectaculos într-un tramvai, înjunghiat de un june mai bine adaptat la viață. Dacă traiectoria biografică a protagonistului se curmă aici, este pentru ca romancierul să facă, prin ochii lui închiși pentru totdeauna, o retrospectivă de dincolo de mormânt. Ajuns într-un loc „fără spațiu și timp”, într-o subterană „definitivă”, în stația „terminus” și într-un gol „extraterestru”, redus la un punct „întunecat”, eroul se dovedește foarte locvace în a-și repovesti viața, întorcân-
du-se totodată, frecvent, asupra condiției sale post-mortem. El pendulează între cele două planuri și sisteme de referință, al doilea cuprinzându-l pe primul și oferindu-i o altă perspectivă.

Ideea de construcție, interesantă, a cărții (în cronica lui din România literară, Marius Miheț făcea o trimitere la Minunatele oase de Alice Sebold) este din păcate insuficientă pentru a da romanului tocmai dimensiunea lui romanescă. În pofida sutelor de pagini cu literă mică din care se compune, Șapte Octombrie este o proză de scurtă respirație, autorul reușind să obțină efecte dintr-o scenă sau alta, dar eșuând în a integra artistic componentele într-un întreg epic. Nici construcția romanului, aparent punctul lui forte, nu a fost ferită de erori de „fabricație”; și pentru că Zografi vine în literatură dinspre științele exacte, profit de ocazie pentru a i le explica puțin didactic.

Prima eroare constă în autenticitatea dorită în dreptul fiecărui personaj, masculin ori feminin, din carte. Replici suculente sau banale, gesturi mărunte, detaliile din care se compune fiecare episod însuflețit de un personaj sau mai multe dau sentimentul unui direct al vieții. Problema este că protagonistul e totodată și naratorul romanului, ceea ce face chestionabilă memoria lui atât de încăpătoare. Viu sau mort, în viață sau în punctul lui „întunecat” unde a ajuns, un om nu poate ține minte atâtea lucruri și lucrușoare, zecile de detalii care au alcătuit numeroase scene, conturate ca și cum ar fi live. Pe de o parte, rememorarea așază altfel lucrurile decât trăirea unui episod sau a altuia. Pe de altă parte, autenticitatea se obține anume prin limitarea perspectivei, prin îngustimea firească a orizontului perceptiv al personajului care narează. Un roman autentist narat de către un personaj omniscient: iată un defect de structură.

Un al doilea ține de modul repetitiv, aproape obsesiv, în care protagonistul defunct inserează câteva elemente în materia romanescă pe care se presupune că autorul o obține prin intrigă. E posibil ca Zografi să fi păstrat această tehnică a recurenței și reiterării din piesele lui de teatru, fiindcă un text dramatic poate rula prin toate actele un element-cheie: fie pentru că semnificația lui simbolică se va dovedi finalmente, fie pentru că, nedovedindu-se simbolic, cheia va fi de teatru absurd. În roman, însă, o asemenea reluare a fiecărui element selectat de autor pentru a defini obsesiile personajului-narator e contraproductivă. Un creion portocaliu scump protagonistului, care e poet, înțelegem că este un fetiș; și de aceea sunt acceptabile descrierea și re-descrierea lui. Dar, pornit pe această linie de parcurs, Zografi îi oferă eroului său atâtea ticuri, încât acesta pare nu poet, ci autor de procese-verbale în care va trece, orice s-ar întâmpla, aceleași lucruri. Personajul are obsesie nu numai pentru creion, ci și pentru: statuia care îl va celebra după moarte, muza care va sta la picioarele sale, în grupul statuar, „industriali” (oameni de succes în capitalismul nostru), „șoricei literari” (scriitorii noștri care se țin de „matrapazlâcuri literare”), „matrapazlâcurile literare” însele, „gospodinele” cu sacoșe… Nu în ultimul rând, figurează obsesia care dă titlul romanului: R.D.G.-ul, cu parada de 7 octombrie. Atâta redundanță e de efect comic sau absurdist într-o piesă de teatru, dar într-un roman amplu, ea implică o neputință caracterologică și tipologică a autorului.

Poate conștient de această deficiență, Zografi compensează recurența până la banalizare a obsesiilor de grefier care notează numai ce vrea el printr-o succesiune de scene cu personaje pitorești, de experiențe ale protagonistului în diferite medii, de episoade picarești la fel de puțin verosimile și autentice ca și tabieturile. Eroul îl întrece pe Gulică Unanian din capodopera lui Arghezi, fără ca victoria aceasta să fie și una literară. Protagonistul lui Zografi face portofele din piele la Cooperativa Arta Aplicată, înainte de Revoluție, apoi lucrează la o revistă culturală, apoi la un ONG al „falșilor ecologiști”, ca vânzător la un non-stop, controlor pe RATB, ajutor de hoți și de dealeri de droguri, vânzător de reviste în trenuri… Romancierul plusează și la acest capitol, făcând din protagonistul tipicar un aventuros al tuturor profesiilor și ocupațiilor imaginabile. Mortul care-și amintește mai mult și mai exact decât putea reține devine astfel un loser excepțional și un pícaro pedant.

Dar cu aceasta am ajuns la a patra problemă – și ultima – a romanului Șapte Octombrie, scris de un autor care ar avea ce spune, dar nu poate articula și coagula epic, în mai multe dimensiuni și pe diferitele paliere. Mai întâi, e de observat că nici episoadele, nici capitolele care le cuprind nu se leagă între ele altfel decât prin artificii compoziționale și lipituri neverosimile. Zografi trece, cu naratorul său, dintr-un mediu în altul și descrie ambientul bine, cu spirit de observație; însă mediile traversate se înșiră în carte ca mărgelele pe ață, fără să interfereze, fără să intre în „metabolismul” romanesc. Diferența față de The Lovely Bones este considerabilă, fiindcă la Alice Sebold se lega totul cu totul, pe când aici mai nimic nu intră în relație cu nimic. E frapant ca într-un roman cu atâtea scene de acuplare și cu atâtea dialoguri (reținute, cum spuneam, integral de un narator omniscient și defunct), personajele să pară atât de lipsite de viață, deopotrivă exterioară și lăuntrică. Iar când Zografi își creează șansa câte unui personaj promițător (sadicul Maimuță, lesbiana Cati), el pare incapabil de a-l reliefa epic. Tocmai cu aceste puncte, asupra cărora ar fi trebuit să insiste, autorul nu știe să facă o linie existențială. Personajele respective rămân episodice, iar cititorului i se oferă capitole întregi în care Vera, ultima femeie din viața prota­gonistului, îi povestește acestuia aventurile ei erotice cu alți bărbați. (Lui Marius Miheț, vrăjit de carte, Vera îi părea „una (sic!) dintre cele mai insolite personaje feminine din literatura postcomunistă”.)

Ceea ce ar fi putut să fie un roman total este un volum plin cu de toate, ca un butoi cu așa-zise murături din care nu lipsesc gogonelele, castraveții, morcovii, varza, conopida, pepenașii, țelina și ardeii; dar în care nu s-a pus apă.