Scriu întins pe spate cu mîinile direct pe cer,
literele devin nori, unele chiar păsări în stoluri,
altele, ca niște puncte mici, îmi cad în ochi
și acolo se nasc poezii frumoase ca niște icoane
care nu vor vorbi niciodată,
și așa zile în șir, de cînd mă știu, și de aici înainte
la fel, pînă ce se va termina cerul
iar în ochii mei se vor stivui poezii frumoase
ca niște îngeri pe care nu i-a văzut nimeni,
din cînd în cînd mă odihnesc în cîte un nor,
acolo sunt mulți poeți cu care nu pot vorbi,
dar ne înțelegem de minune, de fapt aceasta
este și singura minune despre care iau cunoștință,
ei sunt mulți, foarte mulți, numele lor nu mai contează acum,
dar cît timp fac pauza de o secundă, veșnicia
sunt chiar ei,
apoi mîinile mele se întind pe tot cerul și cerul este imens,
încît pot scrie stoluri de păsări,
șiruri de nori, puncte mici care mi se așază în ochi,
una cîte una, de acolo, din iriși, îmi sunt
scoase afară poeziile, și afară e trist și sunt multe cîrciumi
din care ies obosit, iar ohihna
vine dintr-o poezie pe care a scris-o acum o sută de ani un poet
cufundat în lumină, stingher
într-o țară care moare odată cu moartea poeților,
stau întins pe spate și scriu cu o mie de mîini
o mie de cuvinte, cu o mie de cuvinte mii și mii de poezii,
cu mii și mii de poezii scriu un cer nesfîrșit,
cu un cer nesfîrșit
scriu chiar nesfîrșitul
din care iese o singură mînă care șterge totul
și, întins pe spate, reiau totul
sub un alt nume pierdut în șirul lung al acelor poeți
care au scris pe cer cu mîinile lor
norii din care ies stoluri de păsări, care devin
puncte mici care la rîndul lor nasc în alți ochi
alte poezii pînă cînd va veni și odihna,
ce isbăvire va fi…